— Ce şi-o fi pus în gând oare? Murmură Mizincikov. Nastia, speriată şi tremurând din tot corpul, se apropie încet de Foma şi îi întinse mânuţa.

  Foma îi luă mâna şi o cuibări în mâna unchiului meu.

  — Vă unesc şi vă binecuvântez! Rosti el cu glasul cel mai solemn. Şi dacă binecuvântarea unui om chinuit, doborât de neno- rocire, poate să vă fie de folos, fiţi fericiţi. Iată cum se răzbună Foma Opiskin! Ura!

  Toată lumea rămase uluită. Deznodământul acesta era atât de neaşteptat! Generăleasa a rămas cu gura căscată şi cu sticla de malaga în mână; Perepeliţâna se făcu albă ca varul şi începu să tremure de furie; bătrânele oploşite plesniră din palme şi rămaseră nemişcate pe locurile lor; tremurând din tot corpul, unchiul voi să spună ceva, dar nu izbuti să scoată nici un cuvânt. Nastia se îngălbeni ca ceara şi îngăimă cu vocea stinsă că, adică, aşa „nu se poate”… Dar era prea târziu. Bahceev cel dintâi – trebuie să recunoaştem prezenţa lui de spirit • – se alătură la strigătul ura! Al lui Foma Fomici, după care m-am alăturat şi eu, iar după mine răsună ca un clopoţel şi glasul cristalin al Saşenkăi, care alergă la tatăl ei ca să-l îmbrăţişeze; apoi Iliuşa, apoi şi Ejevikin; la urmă de tot, slobozi glas şi Mizincikov.

  — Ura! Mai strigă odată Foma. Ura! In genunchi, copii, copiii inimii mele, în genunchi în faţa celei mai duioase dintre mame! Cereţi-i binecuvântarea şi, de va fi nevoie, îngenunchez şi eu în faţa dumneaei împreună cu voi…

  Unchiu-meu şi Nastia, fără să fi apucat să se uite unul la celălalt, speriaţi şi, pare-se, neînţelegând încă prea bine ce se petrece cu ei, căzură în genunchi în faţa generălesei. Toată lumea se îngrămădi în jurul lor; dar bătrâna stătea mută, uluită, neînţelegând nimic şi neştiind ce să facă. Foma veni şi aici într-ajutor: se prăbuşi în genunchi în faţa protectoarei sale. Toate acestea avură darul să-i risipească orice îndoială. Scăldată în lacrimi, ea rosti, în sfârşit, consimţământul său. Unchiul sări din loc şi-l cuprinse pe Foma în braţe.

  — Foma, Foma!… Murmură el, dar glasul i se înecă şi el nu mai putu să continue.

  — Şampanie! Răcni Stepan Alexeevici. Urraa!

  — Mai staţi până la şampanie, sări Perepeliţâna, care între timp izbutise să-şi vină în fire, dându-şi seama de întorsătura lucrurilor, aşadar şi de urmările lor. Se cade mai întâi să aprindem o luminare în faţa icoanei şi să închinăm Domnului rugile noastre, după care mămiţica să-şi dea binecuvântarea cu icoana în mână, cum se obişnuieşte la oamenii dreptcredmeioşi…

  Se grăbiră cu toţii să urmeze acest sfat înţelept şi din nou se iscă o zarvă nemaipomenită. Trebuia aprinsă luminarea. Stepan Alexeici aduse un scaun şi se urcă pe el ca să aprindă luminarea în faţa icoanei, dar sub greutatea lui scaunul scârţâi şi se frânse, încât Bahceev abia apucă să sară jos, rămânând, spre norocul lui, în picioare. Fără nici o supărare, el cedă imediat locul domnişoarei Perepeliţâna. Aceasta, uscăţivă şi sprintenă cum era, aprinse repede luminarea. Călugăriţa şi bătrânele oploşite începură să-şi facă semnul crucii şi să se închine până la pământ. Coborâră icoana Mân-tuitorului şi o înmânară generălesei. Unchiul şi Nastia se lăsară din nou în genunchi şi ceremonia fu îndeplinită după poveţele cucernice ale domnişoarei Perepeliţâna, care îngâna într-una: „închinaţi-vă până la pământ, sărutaţi icoana, sărutaţi mâna măicuţei 1” După mire şi mireasă veni şi domnul Bahceev, care se socoti dator să sărute şi el icoana, iar după aceea şi mâna mamei-generălese. Era cuprins de un entuziasm de nedescris.

  — Urra! Strigă el din nou. Acum vine şi rândul şampaniei!

  De altfel, entuziasmul era general. Bătrâna generăleasa plângea, de astă dată cu lacrimi de fericire, căci unirea aceasta, binecuvântată de Foma însuşi, deveni în ochii ei cuviincioasă şi sacră – dar mai ales ea îşi dădea seama că prin purtarea sa Foma Fomici şi-a recăpătat prestigiul şi acum va rămâne cu ea până la sfârşitul zilelor. Bătrânele din anturajul ei împărtăşeau şi ele, cel puţin de ochii lumii, bucuria generală. Unchiul ba îngenunchea în faţa mamei sale şi îi săruta mâinile, ba se repezea să mă îmbrăţişeze pe mine, apoi pe Bahceev, pe Mizincikov şi pe Ejevikin. Pe Iliuşa era cât pe-aci să-l sufoce în îmbrăţişări. Saşa sări s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute pe Nastenka, Praskovia Ilinişna vărsa şiroaie de lacrimi, ceea ce îl făcu pe domnul Bahceev să meargă la ea şi să-i sărute mâna. Bătrânelul Ejevikin, înduioşat la culme, plângea într-un colţ ştergându-şi ochii cu aceeaşi basma cadrilată, pe care o avusese şi ieri. Într-un alt colţ, se smiorcăia Gavrilă uitându-se cu veneraţie la Foma Fomici, iar Falalei se îneca de plâns şi se ducea să sărute mâna, rând pe rând, tuturor celor prezenţi. Toţi erau copleşiţi de emoţie, aşa încât nimeni nu se gândea să rupă tăcerea, să spună măcar o vorbă sau să comenteze; părea că nu mai era nimic de spus; nu se auzeau decât exclamaţii de bucurie. Nimeni nu-şi dădea încă seama cum de s-au aranjat toate aşa, dintr-o dată. Era limpede un singur lucru: că totul se datora lui Foma Fomici şi acesta era adevărul esenţial de netăgăduit.

  Dar nu trecură nici cinci minute de la manifestarea acestei fericiri generale, când deodată apăru Tatiana Ivanovna. În ce fel, prin ce intuiţie aflase ea atât de repede, stând sus în camera ei, despre dragostea şi căsătoria celor doi? Apăru cu faţa radioasă, cu lacrimi de bucurie în ochi, într-o toaletă seducător de elegantă (apucase totuşi să se schimbe) şi cu strigăte de bucurie se repezi direct la Nastenka s-o îmbrăţişeze.

  — Nastenka, Nastenka 1 Tu îl iubeai şi eu n-am ştiut nimic, strigă ea. Doamne! Ei se iubeau, sufereau în taină! Erau prigoniţi! Ce romantic! Nastia, drăguţa mea, spune-mi sincer: îl iubeşti cu adevărat pe