— Foma, dacă e aşa… Desigur, îmi. Dau seama… Strigă unchiul pradă unei emoţii teribile.

  — Dacă simţi, dacă-ţi dai seama cu adevărat, colonele, binevoieşte să mă asculţi până la sfârşit şi să nu mă întrerupi. Toată vina mea a fost, prin urmare, că mă chinuiam prea mult pentru: soarta şi fericirea acestei copile; căci este o copilă în comparaţie cu dumneata. Dragostea cea mare pentru omenire m-a transformat în acest timp într-un fel de posedat al mâniei şi al suspiciunii. Eram gata să mă năpustesc asupra oamenilor şi să-i chinui. Dar trebuie să recunoşti şi dumneata, Egor Ilici, că toată comportarea dumitale, ca un făcut, venea clipă de clipă să-mi confirme suspiciunile şi să mă întărească în bănuielile mele! Iţi dai dumneata seama; că ieri, când mă ademeneai cu aurul dumitale ca să mă îndepărtezi de dumneata, mă muncea un singur gând: „încearcă să mă îndepărteze ca prin aceasta, în persoana mea, să scape de conştiinţa lui, ca să poată săvârşiuşor crima plănuită.”

  — Foma, Foma! Cum de-ai putut să te gândeşti la aşa ceva ieri? Strigă îngrozit unchiul. Dumnezeule mare şi eu să nu bănuiesc nimic din toate astea!

  — Cerul, însuşi ceruâ mi-a insuflat toate bănuielile acestea, continuă Foma. Gândeşte-te şi dumneata, ce puteam crede eu, când o întâmplare oarbă m-a adus atunci, seara, la banca fatală din parc? Ce puteam simţi eu în clipa aceea – Doamne!

  — Văzând aievea, în sfârşit, cu ochii mei, că toate bănuielile mele se adeveriră deodată în modul cel mai convingător? Dar îmi mai rămânea o singură speranţă, o speranţă slabă, desigur şi totuşi o speranţă. Dar iată că vii chiar dumneata însuţi şi în dimineaţa aceasta mi-o zdrobeşti; îmi zdrobeşti şi această ultimă speranţă, călcând-o în picioare! Îmi trimiţi o scrisoare în care declari că vrei să te însori, rugându-mă să nu-ţi divulg intenţia… „Dar de ce, gândii eu, de ce mi-a scris el tocmai acum, când l-am surprins şi n-a scris-o mai înainte? Pentru ce n-a alergat la mine mai înainte, fericit şi frumos – căci dragostea înfrumuseţează chipul omului – pentru ce nu s-a aruncat atunci în braţele mele, n-a izbucnit în lacrimi la pieptul meu, în lacrimi de nemărginită fericire şi nu mi-a povestit totul, totul?” Sunt eu un crocodil, care aveam să te înghit, în loc să-ţi dau un sfat folositor? Sunt eu o gânganie dezgustătoare, care aveam să te muşc, în loc să contribui la făurirea fericirii dumitale? „Ii sunt eu prieten cu adevărat, sau cea mai scârnavă insectă din lume?” Iată întrebarea pe care mi-am pus-o în dimineaţa aceasta! Şi pentru ce, în sfârşit, mă gândeam eu, pentru ce l-a chemat din capitală pe nepotul său, susţinând că vrea să-l căsătorească cu această domnişoară? Pentru ce, dacă nu exclusiv ca să ne înşele şi pe noi toţi şi pe nepotul său uşuratic, continuând între timp să-şi urmărească pe ascuns intenţia sa criminală? Nu, colonele, dacă m-a convins cineva de faptul că dragostea dumitale este criminală, acel cineva n-ai fost decât dumneata însuţi! Mai mult, eşti un criminal şi în faţa acestei domnişoare, pentru că ai expus-o la grave bănuieli şi la ponegriri – cinstită, virtuoasă şi cuminte cum este; ai expus-o la toate astea prin stângăcia dumitale şi prin egoismul dumitale neîncrezător 1

  Unchiul meu tăcea cu capul lăsat în piept: elocinţa lui Foma părea să fi doborât toate obiecţiunile lui posibile şi el se recunoştea de pe acum un adevărat criminal. Generăleasa şi anturajul ei ascultau ou profundă veneraţie cuvintele lui Foma, iar Perepeliţâna o privea cu răutate triumfătoare pe sărmana Nastenka.

  — Uluit, zdrobit şi înrăit, continuă Foma, m-am încuiat astăzi în camera mea, rugându-mă Celui-de-sus să-mi lumineze cugetul! Şi, în sfârşit, am zis să te supun în public şi pentru ultima dată unei încercări supreme. Poate că am dat dovadă de prea multă înflăcărare, poate că mi-am lăsat frâu prea liber indignării; şi iată că pentru intenţiile mele atât de nobile m-am pomenit aruncat pe fereastră afară! In clipa aceea, mi-am zis: „Uite, aşa este răsplătită totdeauna virtutea!” M-am izbit de pământ şi aproape că nu ţin minte ce s-a mai întâmplat cu mine mai departe!

  Un val de ţipete şi gemete sfâşietoare l-a întrerupt pe Foma Fomici la această tragică amintire. Generăleasa dădu să se repeadă spre el cu o sticlă de malaga în mână, pe care o smulsese din mâi-nile Praskoviei Ilinişna, ce tocmai se întorsese, dar Foma, cu un gest măreţ din mână, înlătură şi malaga şi pe generăleasa.

  — Opriţi-vă! Strigă el. N-am terminat încă. Ce s-a întâmplat după căderea mea, nu mai ţin minte. Ştiu un singur lucru – că acum mă aflu aici, în faţa voastră, ud leoarcă de ploaie şi cu răceala încuibată în mine, mă aflu aici, ca să vă fac pe amândoi fericiţi. Colonele! Anumite semne, asupra cărora nu vreau să insist acum, m-au convins, în sfârşit, că dragostea dumitale era curată, ba chiar înălţătoare, deşi totodată neîncrezătoare în modul cel mai condamnabil. Stâlcit în bătaie, umilit în ultimul grad, bănuit de jignirea domnişoarei, pentru onoarea căreia, ca un cavaler medieval, eram gata să-mi vărs sângele până la ultima picătură – vreau să vă arăt în clipa aceasta cum se răzbună Foma Fomici Opiskin pentru toate jignirile care i-au fost aduse. Dă-mi mâna dumitale, colonele 1

  — Cu plăcere, Foma! Strigă unchiul şi întrucât ai dat toate explicaţiile în ce priveşte cinstea neîntinată a acestei persoane cu sufletul ales şi nobil, bineînţeles… Iată mâna mea, Foma, o dată cu căinţa mea cea mai desăvârşită…

  Şi unchiul îi întinse mâna înflăcărat, fără a bănui ce va urma mai departe.

  — Dă-mi şi dumneata mâna, domnişoară, continuă Foma cu glas moleşit, înlăturând cu un gest larg mulţimea de femei ce-l înconjura şi adresându-se Nastenkăi.

  Nedumerită şi zăpăcită, Nastenka se uită sfioasă la Foma.