înţeleg că poate te mistuia, ca să zic aşa, o flacără nobilă, dojenindu-mă adineauri; dar te-ai cam întrecut cu măsura, Foma, ai depăşit limitele virtuţii – te asigur, Foma, ai greşit…

  — Dar încetează odată! Ţipă iar Perepeliţâna. Ce vrei, să-l omori pe bietul om, pentru că e în mâinile dumitale…?

  După exemplul domnişoarei Perepeliţâna, se grăbi să intervină şi generăleasa, urmată apoi de întreaga ei suită: cu toţii făceau unchiului semne cu mâna să înceteze.

  — Anna Nilovna, te poftesc să taci dumneata, eu ştiu ce vorbesc! A răspuns tăios unchiul. Este vorba aici de o chestiune sacră! O chestiune de onoare şi dreptate. Foma! Eşti un om cu judecată şi eşti dator să-ţi ceri îndată iertare de la fiinţa cu suflet nobil pe care ai jignito.

  — Care fiinţă? Pe cine am jignit eu? Îngăimă Foma, rotindu-şi nedumerit privirea pe feţele tuturor, ca şi cum ar fi uitat cu de-săvârşire cele întâmplate şi nu înţelegea despre ce este vorba.

  — Da, Foma, dacă ai să-ţi recunoşti vina cinstit, de bunăvoie, chiar acum, pe loc, îţi jur, Foma, că am să cad în genunchi în faţa ta şi atunci…

  — Dar pe cine am jignit? Se agită Foma —• pe care fiinţă? Unde este ea? Unde este acea fiinţă? Aduceţi-mi aminte măcar ceva despre această fiinţă…!

  În clipa aceea, Nastenka, tulburată şi speriată, se apropie de Egor Ilici şi îl trase de mânecă.

  — Lasă, Egor Ilici, dă-i pace, n-am nevoie de scuze! Ce rost au toate astea? Stărui ea cu glas implorator. Nu trebuie…!

  — A! Da, da! Acum îmi aduc aminte! Strigă Foma. Dumnezeule! Îmi aduc aminte! O, ajutaţi-mă, ajutaţi-mă să-mi aduc aminte! Se ruga el cuprins parcă de o nemaipomenită tulburare. Spuneţi-mi: e adevărat că am fost izgonit de aici ca un câine râios? E adevărat că m-a lovit trăsnetul? E adevărat că m-aţi dat pe uşă afară? E adevărat? Sunt adevărate toate astea?

  Plânsetele şi vaietele femeilor din jur erau răspunsul cel mai grăitor pe care îl primi Foma Fomici.

  — Da, da! Aşa este! Continua el. Îmi aduc aminte… Îmi aduc acum aminte că după trăsnet şi prăbuşirea mea am alergat încoace, urmărit de tunete, ca să-mi împlinesc datoria şi să dispar pentru totdeauna! Ridicaţi-mă! Oricât de slab aş fi eu acum, trebuie să-mi îndeplinesc datoria.

  Susţinut de numeroase mâini, se ridică din fotoliu, luă apoi o poză de orator, cu mâna întinsă înainte.

  — Colonele! Strigă el. Acum m-ara dezmeticit de tot; trăsnetul n-a ucis în mine toate capacităţile mintale; m-am ales, e adevărat, cu surzenie la urechea dreaptă, poate nu atât din pricina tunetului, cât a căderii pe scară… Dar n-are nici o importanţă! Pe cine poate interesa urechea dreaptă a lui Foma?

  Ultimele cuvinte Foma le rosti cu atâta ironie şi tristeţe, înso-ţindu-le de un zâmbet atât de jalnic, încât doamnele, mişcate până-n străfundurile inimii, răspunseră toate deodată cu un geamăt sfâşie-tor. Toate se uitau cu reproş, iar unele cu mânie, la unchiul meu, care începu câte puţin să cedeze, mistuindu-se în faţa opiniei generale exprimate atât de grăitor. Mizincikov scuipă şi se retrase la fereastră. Bahceev tot mai tare îmi dădea cu cotul; abia reuşea să stea locului.

  — Ascultaţi dar acum confesiunea mea! Zbieră Foma, cuprin-zând pe fiecare pe rând într-o privire mândră şi hotărâtă şi totodată decideţi soarta bietului Opiskin. Egor Ilici! Te observ de mult, te observam cu inima pierită şi vedeam totul, totul; încă pe vremea când nici nu bănuiai că te observ. Colonele! Greşeam, poate, dar îţi cunoşteam egoismul, orgoliul şi amorul propriu nelimitat, fenomenala dumitale senzualitate şi cine mă poate învinui că, fără să vreau, m-a cuprins îngrijorarea pentru cinstea celei mai nevinovate persoane?

  — Foma, Foma…!

  — Te rog să-ţi masori cuvintele, Foma! Strigă unchiul uitându-se îngrijorat la faţa chinuită a Nastenkăi.

  — Nu atât nevinovăţia şi încrederea nemărginită a acestei persoane mă nelinişteau, cât mai ales lipsa ei de experienţă, continuă Foma, ca şi cum nici n-ar fi auzit avertismentul unchiului. Mi-am dat seama că un sentiment gingaş îmboboceşte în inima ei ca un trandafir primăvăratic şi, involuntar, mi-am adus aminte de cuvintele lui Petrarca: „adesea inocenţa atârnă de un fir de păr deasupra pierzaniei”. Suspinam adânc, gemeam, mă frământam pentru această tânără curată ca mărgăritarul; eram gata să-mi dau tot sângele meu drept chezăşie pentru ea, dar cine putea să-mi garanteze mie pentru dumneata, Egor Ilici? Cunoscând pornirea patimilor dumitale nestăpânite, ştiind că eşti gata să jertfeşti orice pentru satisfacerea lor de o clipă, m-am văzut cufundat într-un abis de spaimă şi de teamă pentru soarta celei mai cinstite şi nobile dintre domnişoare…

  — Foma! Dar cum ai putut să-ţi închipui aşa ceva? Strigă unchiul meu.

  — Cu inima strânsă urmăream ce se petrece între voi. Dacă vreţi să aflaţi măsura suferinţei mele, întrebaţi-l pe Shakespeare: el vă va povesti în al său Hamlet despre starea mea sufletească. Am devenit bănuitor şi necruţător. În îngrijorarea mea, în indignarea mea, vedeam totul în culori negre – şi nu era acea „culoare neagră”, despre care se cântă într-o romanţă cunoscută, vă asigur! Aşa se explică faptul că aţi întrezărit cu toţii dorinţa mea constantă de a o îndepărta pe ea din casa aceasta: voiam s-o salvez; de aceea mă vedeaţi mereu, în ultimul timp, nervos, supărăcios şi pornit împotriva întregului neam omenesc. O! Cine mă va împăca acum cu omenirea? Îmi dau seama că sunt, poate, eram, poate, prea pretenţios şi nedrept faţă de musafirii dumitale, faţă de nepotul dumitale, faţă de domnul Bahceev, pretinzându-i cunoştinţe de astronomie; dar cine, cine va putea să-mi facă o vâhă din starea ' mea sufletească de atunci? Referindu-mă iarăşi la Shakespeare,; voi spune că viitorul mi se înfăţişează ca o bulboană întunecată de, neînchipuită adâncime, pe fundul căreia se află un crocodil. Sim-; ţeam că datoria mea este să preîntâmpin nenorocirea, că sunt chemat, că am fost creat pentru aceasta. Şi care a fost rezultatul?: Dumneata