spre drum. În sfârşit, aşteptarea ajunse până la ultimul grad de încordare. Într-un colţ al încăperii, Saşenka o consola pe Nastia: stăteau amândouă îmbrăţişate şi plângeau. Nastenka îl ţinea de mână pe Iliuşa şi îl săruta mereu, luându-şi rămas bun de la elevul ei. Iliuşa plângea desperat, deşi nu-şi dădea sf ama de ce plânge. Ejevikin şi Mizincikov discutau mai la o parte. Mi se păru că Bahceev, uitându-se la cele două fete, era gata să izbucnească şi el în plâns. Mă apro-piai de dânsul.

  — Orice-ai spune, flăcăule, îmi zise el, Foma Fomici poate va pleca de aici, dar n-a sosit încă timpul; nu s-au găsit încă boii cu coarne de aur ca să-i tragă trăsura! Nici o grijă, flăcăule, mai cu-rând îi scoate pe stăpâni din casa asta decât să plece el!

  Furtuna trecu şi domnul Bahceev, se vede, îşi schimbă şi el convingerile.

  Deodată se auziră strigăte: „Sosesc! Sosesc I” şi doamnele se repeziră ţipând spre uşă. Nu treouseră nici zece minute de la plecarea unchiului: o asemenea repeziciune părea de necrezut, căci ar fi fost imposibil ca Foma să fie adus arăt de repede; dar misterul se lămuri mai târziu prin faptul foarte simplu că Foma Fomici, lăsându-l pe Gavrilă să plece, într-adevăr „pornise cu toiagul înainte”; dar simţindu-se absolut singur în mijlocul stihiei dezlănţuite, spre marea lui ruşine, se înfricoşase şi, făcând calea întoarsă spre Stepancikovo, o luase la fugă după Gavrilă. Unchiul meu l-a găsit chiar la marginea satului. A oprit imediat o căruţă care tocmai trecea; se adunară câţiva ţărani şi-l urcară pe Foma cu totul cuminţit în căruţă. In felul acesta, Foma Fomici a fost adus direct în braţele generălesei, care era aproape să înnebunească de înfăţişarea groaznică în care apărea odorul ei. Era şi mai murdar şi mai ud de ploaie decât Gavrilă. Se stârni o hărmălaie nemaipomenită: unii voiau să-l ducă îndată sus ca să-şi schimbe hainele; alţii ţipau că trebuie să i se dea ceai de tei şi o băutură întăritoare; alţii se agitau fără nici un rost; dar toată lumea vocifera în acelaşi timp… Foma însă părea că nu observă nimic şi pe nimeni. Spriji-nindu-l, îl aduseră în încăpere. Ajuns până la fotoliul său, Foma se lăsă greoi în el şi închise ochii. Careva ţipă că Foma moare: se stârniră nişte urlete groaznice; cel mai tare zbiera însă Falalei, care încerca să ajungă prin mulţimea de cuconet la Foma Fomici, ca să-i sărute mâna negreşit…

 

  FOMA FOMICI FĂUREŞTE FERICIREA TUTUROR

  _ Unde mă aflu? Îngăimă el, în sfârşit, cu glasul omului care moare pentru adevăr.

  _ Afurisit zevzec! Şopti lângă mine Mizincikov. Ca şi cum n-ar vedea unde se află. Să vezi, ce se mai fandoseşte el acuma!

  — Eşti la noi, Foma, printre ai tăi! Strigă unchiu-meu. Vino-ţi în fire, linişteşte-te! Şi, zău, ar fi bine să te schimbi îndată, Foma, căci eşti ud leoarcă şi ai să te îmbolnăveşti… N-ai vrea să iei ceva întăritor – ai? Un păhărel de ceva… Mai tărişor, ca să te încălzeşti…

  — Aş bea un gât de malaga 27, gemu Foma închizând ochii iar.

  — Malaga? Ştiu eu dacă mai avem? A zis unchiul uitându-se îngrijorat la Praskovia Ilinişna.

  — Avem, avem! Se grăbi să-l liniştească Praskovia Ilinişna – mai avem vreo patru sticle şi se repezi îndată, zăngănind din chei, să aducă malaga, însoţită de corul strident al doamnelor, care-l înconjuraseră pe Foma ca muştele un strop de dulceaţă. În schimb, domnul Bahceev părea revoltat la culme.

  — Nici mai mult, nici mai puţin decât malaga! Mormăi el aproape cu glas tare. Ca să vezi ce vin a cerut! I-a trebuit numaidecât un vin din care nu bea nimeni! Mă rog, cine bea acum malaga, afară de nişte ticăloşi ca el? Ptiu, blestemaţilor! Şi de ce mai stau eu aici? Ce mai aştept?

  — Foma! Începu unchiul, poticnindu-se la fiecare cuvânt. Uite, acum… Când ai mai răsuflat… Şi eşti iarăşi cu noi… Adică, vreau să-ţi spun, Foma, că, după cum cred eu, învinuind, ca să zic aşa, o făptură nevinovată…

  — Dar unde, unde-i nevinovăţia mea? Reîncepu Foma, ca în fierbinţeală şi delir. Unde sunt zilele mele de aur? Unde eşti tu, copilărie de aur, când eu, copil nevinovat şi frumos, alergam pe câmp după un fluturaş de primăvară? Unde sunt timpurile acelea? Redaţi-mi nevinovăţia, daţi-mi-o, daţi-mi-o…!

  Şi Foma, cu braţele larg desfăcute, se adresa fiecăruia pe rând, ca şi cum nevinovăţia lui s-ar fi aflat în buzunarul vreunuia dintre noi. Cred că puţin mai lipsea ca Bahceev să crape de ciudă.

  — I-auzi ce vrea dumnealui! Mormăi el furios. Daţi-i nevinovăţia lui! Ce vrea, să se pupe cu ea, ori ce? Şi ca băiat tot tâlhar trebuie să fi fost, ca şi acum! Aş jura că aşa a fost.

  — Foma!… Începu iar unchiul meu.

  — Unde, unde sunt zilele când credeam în dragoste şi-i iubeam pe oameni? Îi dădea înainte Foma. Când îl îmbrăţişam pe om şi plângeam la pieptul lui! Dar acum – unde sunt? Unde sunt?

  — Eşti la noi, Foma, linişteşte-te! Strigă unchiul. Ascultă ce voiam să-ţi spun, Foma…

  — Mai bine ai tăcea acum, şuieră Perepeliţâna cu ochii scân-teind de răutate.

  — Unde sunt? Continuă Foma. Cine-i în jurul meu? Nişte bivoli şi tauri cu coarnele îndreptate împotriva mea. O! Viaţă, viaţă, ce eşti tu? Exişti, trăieşti, eşti dezonorat, batjocorit, umilit, bătut şi abia când mormântul tău va fi acoperit cu nisip, abia atunci se vor dezmetici oamenii şi bietul tău mormânt va fi strivit de apăsarea unui monument!

  — Dumnezeule, vorbeşte despre monumente! Şopti Ejevikin plesnind din palme.

  — O, să nu-mi înălţaţi monumente! Strigă şi mai tare Foma. Să nu-mi înălţaţi monumente! N-am nevoie de monumente! În inimile voastre să-mi făuriţi un monument şi altceva nimic, nimic, nimic!

  — Foma! Îl întrerupse unchiul. Ajunge! Linişteşte-te! Să lăsăm monumentele deocamdată. Ascultă ce vreau să-ţi spun… Să vezi, Foma,