poate că şi Foma Fomici se lasă mai moale, se înduplecă… Şi te binecuvântează! Iar pe Foma Fomici adu-l înapoi! Degeaba, degeaba l-ai jignit în felul acesta! Căci el a vorbit cu gând bun, din prea mare înflăcărare… Căci şi dumneata, mai târziu, vei

 Spune că a vorbit cu gând bun – ai să vezi! Un om cum nu se poate mai vrednic. Acum, însă, ce se întâmplă cu el, îl udă ploaia… Întoarce-l mai bine chiar acum… Căci tot va trebui să-l aduci înapoi…

  — SăJ aduci! Să-l aduci înapoi! Strigă generăleasa. El, dragul meu, te sfătuieşte bine…!

  — Aşa este! Continuă Ejevikin. Uite şi mămica dumitale se necăjeşte amarnic… Întoarce-l mai bine! Iar noi cu Nastia între timp ne vedem de drum…

  — Aşteaptă puţin, Evgraf Larionâci! Strigă unchiul, te implor! Încă un cuvânt aş vrea să spun, Evgraf, un singur cuvânt…

  Rostind asta, unchiul se retrase într-un colţ şi, aşezându-se în fotoliu, îşi plecă fruntea şi îşi aooperi faţa cu mâinile; părea că încearcă să se reculeagă puţin şi să chibzuiască mai bine asupra celor întâmplate.

  În clipa aceea un tunet îngrozitor se sparse chiar deasupra casei. Clădirea se zgudui. Generăleasa ţipă; ţipă şi Perepeliţâna; bătrânele pribege îşi făceau înspăimântate cruce, iar o dată cu ele şi domnul Bahceev.

  — Sfinte prooroace Ilie! Şoptiră cinci sau şase glasuri din-tr-o dată.

  Imediat după acest tunet cumplit se abătu o ploaie teribilă, în-cât părea că cerul îşi revarsă toate apele deasupra satului Stepancikovo.

  — Dar Foma Fomici? Ce se întâmplă cu el acum în câmpul pustiu? Scânci domnişoara Perepeliţâna.

  — Egoruşka, adu-l înapoi 1 reluă cu glasul desperat generăleasa, repezindu-se ca o nebună spre uşă. Femeile din jurul ei o reţinură; înconjurând-o, ele plângeau, scânceau, ţipau – o adevărată Sodomă!

  — A plecat numai în hăinuţă; să-şi fi luat măcar mantaua! Continua Perepeliţâna. N-are nici măcar umbrelă. Îi omoară acum trăsnetul…!

  — Îl omoară sigur! Se alătură acum şi Bahceev, ba şi are să-l ude ploaia până la piele.

  — Cel puţin dumneata dacă ai tăcea! I-am şoptit eu.

  — Dar e suflet de om, tinere! Se răsti mânios Bahceev. Că doar nu e un câine. Dumneata, desigur, n-ai ieşi pe vremea asta afară. Du-te şi te scaldă, dacă crezi că e o mare plăcere. Hai să te văd!

  Presimţind deznodământul şi temându-mă de aşa ceva, m-am apropiat de unchiu-meu care părea că încremenise în fotoliul său.

  — Unchiule, i-am zis eu la ureche. Ai de gând cumva să-l aduci înapoi pe Foma? Gândeşte-te că ar fi culmea necuviinţei, cel puţin cât timp se află încă aici Nastasia Evgrafovna.

  — Dragul meu, a răspuns unchiul înălţându-şi capul şi privindu-mă cu un aer hotărât. M-am judecat în clipa aceasta pe mine însumi şi acum ştiu ce am de făcut! Nici o grijă, nimeni nu o va mai jigni pe Nastia – ai să vezi cum aranjez…

  Unchiul se sculă de pe fotoliu şi se apropie de generăleasa.

  — Mămiţico! Linişteşte-te. Îl întorc înapoi pe Foma Fomici, îl ajung din urmă – încă n-o fi prea departe. Dar îţi jur că va rămâne aici numai cu o singură condiţie; chiar aici, în faţa tuturor, în faţa celor oare au fost martori la jignirea pe care a adus-o, el va trebui să-şi recunoască cu glas tare vina şi să-şi ceară iertare de la această domnişoară cu sufletul cel mai neprihănit şi nobil. Pretind acest lucru! Şi îl voi obliga s-o facă!… Altminteri nu-mi va călca pragul! Îţi jur, mămico, în chipul cel mai solemn: dacă va consimţi de bunăvoie să facă asta, sunt gata să cad la picioarele lui şi să-i dau tot, tot ce pot da, fără a nedreptăţi pe copiii mei! Iar în ce mă priveşte, chiar de astăzi mă dau la o parte. Steaua fericirii mele a apus! Vă las vouă Stepancikovo. Stăpâniţi-l în linişte şi fericire. Iar eu mă întorc la regiment. Şi pe câmpurile de bătălie, în vijeliile luptelor îmi voi trăi destinul până la capăt… Destul! Plec!

  În clipa aceea se deschise uşa şi Gavrilă, ud leoarcă, plin de noroi, apăru în faţa asistenţei înmărmurite.

  — Ce-i cu tine? De unde te-ai întors? Unde e Foma? Strigă unchiul repezindu-se spre Gavrilă.

  Întreaga asistenţă îl urmă şi cu o curiozitate nerăbdătoare îl înconjură pe bătrân, de pe care apa curgea şiroaie. Ţipete, gemete, suspine însoţiră fiecare vorbă a lui Gavrilă.

  — L-am lăsat lângă mestecăniş, cam la un kilometru şi jumătate de aici, începu el cu glas jalnic. Calul s-a speriat de trăsnet şi a sărit în şanţ.

  — Şi… Strigă unchiul.

  — Căruţa s-a răsturnat… —- Şi Foma…?

  — A căzut în şanţ…

  — Dar spune, spune mai repede, nu ne mai chinui!

  — S-a stâlcit la o coastă şi a început să plângă. Am deshămat calul şi m-am întors călare ca să vă raportez.

  — Şi Foma a rămas acolo, în şanţ?

  — Ba nu, s-â ridicat din şanţ şi a pornit mai departe, prop-tindu-se în toiag, îşi încheie Gavrilă relatarea, apoi, oftând adânc, îşi lăsă capul în piept.

  Lacrimile şi văicărelile femeilor erau de nedescris.

  — Să mi-l aducă pe Polkan! Strigă unchiul şi se repezi afară. Fu adus calul Polkan; unchiul îl încalecă neînşeuat şi peste o clipă tropotul de copite vesti că unchiul meu a plecat în căutarea lui Foma Fomici. A plecat aşa cum ieşise din casă, cu capul gol. Doamnele săriră la feres, tre. Printre gemete şi suspine răsunară şi unele sfaturi. Cineva sugeră o baie caldă pentru Foma Fomici, altul – frecţii cu alcool, altcineva – un ceai fierbinte pectoral, pentru că Foma Formei nu luase de dimineaţă „nici o tărâmiţă de pâine şi acum e flămând”. Domnişoara Perepeliţâna îi găsi ochelarii, ceea ce făcu o impresie extraordinară: gene-răleasa îi apucă strigând şi lăcrămând; apoi, fără să-i lase din mână, se lipi iar de fereastră cu ochii aţintiţi