a bătut şi nu se mai poate amâna nimic! Ai auzit calomnia, ascultă acum şi justificarea. Mămico, o iubesc pe această domnişoară cu suflet nobil şi ales, o iubesc de mult şi voi rămâne cât voi trăi statornic în dragostea mea. Ea îi va face fericiţi pe copiii mei şi îţi va fi o fiică respectuoasă. De aceea, acum, în faţa dumitale, în prezenţa rudelor şi prietenilor mei, cad la picioarele ei şi o rog să-mi facă nemărginita onoare de a fi soţia mea!

  Nastenka tresări, apoi tot sângele îi năvăli în obraz şi sări din fotoliu. Generăleasa îl privi un timp pe fiul său, neînţelegând parcă ce i se spune şi deodată, cu un ţipăt desperat, se aruncă în genunchi în faţa fiului său.

  — Egoruşka, dragul meu, adu-l înapoi pe Foma Fomici! Strigă ea desperată. Adu-l înapoi îndată! Căci de nu, până diseară mor fără dânsul.

  Unchiul înlemni, văzând în genunchi pe bătrâna lui mamă, totdeauna atât de tiranică, capricioasă şi neînduplecată. Un sim-ţământ de durere se oglindi pe faţa lui; în sfârşit, venindu-şi în fire, se repezi s-o ridice şi s-o reaşeze în fotoliu.

  — Întoarce-l pe Foma Pomici, Egoruşka! Continua să se roage bătrâna. Întoarce-l înapoi, dragul meu! Nu pot trăi fără el!

  — Mămico! Strigă îndurerat unchiul, dar n-ai auzit ce ţi-am spus chiar acum? Nu pot să-l readuc pe Fonia – înţelege asta! Nu pot şi nu am dreptul după calomnia lui murdară şi ticăloasă asupra acestui înger al cinstei şi virtuţii. Înţelege/mamă, că eu sunt dator, mi-o cere onoarea să apăr şi să reabilitez virtutea calomniată! Ai auzit: cer mâna acestei domnişoare şi te implor să ne dai binecuvântarea ta.

  Generăleasa iar se smulse din locul ei şi se aruncă în genunchi în faţa Nastenkăi.

  — Fata mea! Scumpa mea! Ţipă ea. Nu te mărita cu el! Nu te mărita, ci roagă-l, drăguţo, să-l aducă înapoi pe Foma Fomici! Scumpa mea, Nastasia Evgrafovna! Îţi las tot ce am ţie, îţi dăruiesc totul, dacă nu te măriţi cu el. N-am irosit încă totul, mai am nişte bănuţi de la răposatul meu. Îţi dau totul ţie, drăguţa mea, îţi dăruiesc totul; şi Egoruşka îţi va mai dărui, numai să nu mă trimiţi vie în mormânt, convinge-l să-l întoarcă pe Foma Fomici…!

  Mult timp ar fi ţipat încă şi ar fi îndrugat cine ştie ce bătrâna, dacă Perepeliţâna şi toate pripăşitele nu s-ar fi repezit cu plânsete şi suspine s-o ridice de jos, revoltate că stă în genunchi în faţa unei guvernante. Nastenka de-abia. se ţinea pe picioare de spaimă, iar Perepeliţâna a început chiar să plângă de răutate.

  — O vei omorî pe mămiţica dumitale, striga ea unchiului meu, o vei omorî! Iar dumneata, Nastasia Evgrafovna, nu se cădea s-o cerţi pe mămica cu fiul dumneaei; şi Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva…

  — Anna Nilovna, ţine-ţi gura, strigă unchiul, am răbdat destul…!

  — Şi eu am răbdat destule din partea dumitale. Ce tot îmi scoţi ochii cu sărăcia mea? E uşor să jigneşti o orfană! Nu sunt încă sclava dumitale! Sunt şi eu o fată de locotenent-colonel! Nu mai rămân o clipă în casa dumitale, nu mai rămân… Chiar astăzi…!

  Dar unchiul n-o mai asculta: apropiindu-se de Nastenka, îi luă cu adoraţie mâna.

  — Nastasia Evgrafovna! Ai auzit cererea mea? A zis el privind-o cu durere, aproape cu desperare.

  — Nu, Egor Ilici, nu! Să lăsăm mai bine chestiunea asta, a răspuns Nastenka la rândul ei, ajunsă în ultimul grad de descurajare. N-are nici un rost, îngână ea strângându-i mâinile şi plângând amarnic. După cele de aseară te-ai hotărât la asta… Dar este ceva imposibil, vezi doar şi singur. Am greşit, Egor Ilici… Am greşit amândoi… Te voi păstra în amintire toată viaţa ca pe un binefăcător al meu, blând şi cu sufletul cel mai nobil şi… Mă voi ruga veşnic pentru dumneata…!

  Glasul ei se îriecă în lacrimi. Bietul unchiu-meu presimţise, probabil, acest răspuns; nici n-a mai încercat să stăruie pentru a o convinge… O asculta aplecat spre dânsa şi ţinând-o de mână, tăcut, zdrobit. Lacrimi de durere apărură şi în ochii lui.

  — Încă ieri ţi-am spus, continuă Nastia. Că nu pot să-ţi fiu soţie, vezi doar: nu mă vor în casa dumitale… Mi-am dat seama de mult, am presimţit-o; mămiţica dumitale nu ne va binecuvânta… Nici ceilalţi. Iar dumneata, chiar dacă nu te vei căi mai pe urmă, fiindcă eşti omul cel mai generos din lume, vei fi nefericit din cauza mea cu firea dumitale prea bună…

  — Bine ai” spus, Nastenka, cu firea dumnealui prea bună! Exact, e prea blajin! Bine ai vorbit, Nastenka, bine! O susţinu bă-trânul ei tată, care stătea de cealaltă parte a fotoliului ei. Aşa este. E tocmai cuvântul ce trebuia spus.

  — Nu vreau să fiu cauza vrăjmăşiei şi zâzaniei în casa dumitale, continuă Nastenka. Nu te îngriji de soarta mea, Egor Ilici. Nimeni nu-mi va face nici un rău… Mă întorc la tatăl meu… Chiar astăzi… Şi de aceea să ne luăm rămas bun chiar acum, Egor Ilici…

  Şi sărmana Nastenka izbucni iarăşi în plâns.

  — Nastasia Evgrafovna! Se poate oare ca acesta să-ţi fie ultimul cuvânt? Bâigui unchiu-meu, privind-o cu cea mai cumplită desperare. O singură vorbă să^i spui şi jertfesc totul pentru dumneata!

  — E ultimul ei cuvânt, Egor Ilici, ultimul, se grăbi să intervină iar Ejevikin. Şi ţi-a explicat totul foarte bine, încât nici eu, ' drept să-ţi spun, nu m-am aşteptat s-o potrivească atât de bine. Eşti un om de omenie şi de o bunătate nemăsurată, Egor Ilici, exact, de o bunătate nemăsurată; şi ne-ai făcut o mare cinste, o mare, mare cinste!'… Dar noi nu suntem de seama dumitale, Egor Ilici. Dumitale îţi trebuie o logodnică, Egor Ilici, care să fie şi bogată şi de neam şi frumoasă şi glas să aibă şi care să se plimbe prin conacul dumitale împodobită cu diamante şi cu pene de struţ… Atunci