— Dar, Foma…

  — Aveai de gând, ştiu bine, să tai pădurea din parchetul Zâ-reanovski; să n-o faci – un alt sfat pe care ţi-l dau. Păstrează-ţi pădurile, fiindcă pădurile ţin umezeala pe suprafaţa pământului… Păcat că ai făcut aşa de târziu însămânţările de primăvară; dar nici nu înţeleg, cum a fost posibil să faci atât de târziu însămânţările de primăvară…!

  — Dar bine, Foma…

  — Dar ajunge şi cu astea! Toate n-ai cum să le spui şi nici nu e momentul! Am să-ţi trimit nişte instrucţiuni scrise într-un caiet special. Ei şi acum, adio, adio tuturor. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă aibă în paza lui. Te binecuvântez şi pe tine, copilul meu, se adresă el direct lui Iliuşa şi să te aibă Dumnezeu în grija lui, ferindu-te de otrava dăunătoare a viitoarelor tale pasiuni! Te binecuvântez şi pe tine, Falalei; uită de komarinskaia! Şi pe voi, pe toţi… Să vă amintiţi din când în când de Foma… Să mergem, Gavrilă! Ajută-mă să mă urc în căruţă, bă-trâne.

  Şi Foma se îndreptă spre uşă. Generăleasa scoase un ţipăt sfâşietor şi se repezi după el.

  — Nu, Foma! Nu te voi lăsa să pleci aşa! Strigă unchiul şi ajungându-l din urmă, îl apucă de braţ.

  — Aşadar, vrei să mă ţii cu forţa? Întrebă Foma cu trufie.

  — Chiar şi cu forţa, Foma! Răspunse unchiu-meu tremurând de emoţie. Ai vorbit prea mult aici ca să pleci fără nici o explicaţie! N-ai înţeles bine – ai răstălmăcit greşit scrisoarea mea, Foma…!

  — Scrisoarea dumitale! Ţipă Foma aprinzându-se brusc ca şi cum ar fi aşteptat clipa aceasta ca să explodeze – scrisoarea dumitale! Iat-o, poftim scrisoarea dumitale! Poftim! Rup în bucăţi această scrisoare, scuip pe această scrisoare! Calc în picioare scrisoarea dumitale şi, făcând aceasta, îmi îndeplinesc datoria cea mai sfântă faţă de umanitate! Iată ce fac eu, dacă mă obligi cu forţa la explicaţii! Priveşte! Priveşte! Priveşte…!

  Şi bucăţi de hârtie sfâşiată zburară prin toată camera.

  — Dar n-ai înţeles bine, Foma, ţi-o repet! Striga unchiul din ce în ce mai palid. Îmi ofer mâna, Foma, îmi caut fericirea…

  — Mâna! Ai sedus această fată şi mă duci în eroare oferindu-i mâna; căci te-am văzut aseară cu dânsa, în parc, sub tufe!

  Generăleasa mai scoase un ţipăt şi căzu istovită în fotoliu. Se iscă o larmă nemaipomenită. Sărmana Nastenka şedea albă ca varul, înspăimântată, Saşenka îmbrăţişa pe Uiuşa, tremurând ca de un acces de friguri.

  — Foma! Strigă unchiul înnebunit. Dacă vei divulga această taină, vei face fapta cea mai mârşavă din lume!

  — Da, divulg această taină, ţipa la rându-i Foma şi voi face fapta cea mai nobilă! Sunt trimis de Dumnezeu însuşi ca să înfierez păcătoşenia oamenilor! Sunt gata să mă urc pe acoperişul de paie al unei case ţărăneşti şi să strig de acolo despre fapta dumitale scârnavă spre ştiinţa tuturor moşierilor din împrejurimi şi a tuturor trecătorilor!… Da, să ştiţi cu toţii că noaptea trecută l-am surprins cu această domnişoară ce pare atât de nevinovată, în parc, sub tufişuri…!

  — Vai, ce ruşine! Chiţcăi domnişoara Perepeliţâna.

  — Foma! Nu-ţi săpa groapa singur! Strigă unchiul cu pumnii strânşi şi cu ochii scăpărători.

  — Iar dumnealui, ţipa înainte Foma, dumnealui, speriat că l-am văzut, a îndrăznit să mă atragă cu o scrisoare mincinoasă – pe mine, omul cel mai cinstit şi drept – să mă fac complicele lui acoperindu-i crima, da, crima!… Căci dintr-o tânără fată cinstită şi nevinovată dumneata ai făcut…

  — Încă un cuvânt jignitor la adresa ei – şi te omor, Foma, îţi jur că te omor…!

  — Rostesc acest cuvânt, căci dintr-o fată cinstită şi nevinovată ai izbutit să faci făptura cea mai destrăbălată!

  Nici nu-şi sfârşi Foma ultimul cuvânt şi unchiul îl înşfacă, îl întoarse roată împrejur şi-l izbi cu toată puterea de uşa cu geamuri care dădea din cabinetul lui Foma în curtea conacului. Lovitura a fost atât de puternică, încât uşile închise se dădură de perete şi Foma, rostogolindu-se de-a dura peste cele şapte trepte de piatră, rămase lungit în curtea conacului. Geamurile sparte se îm-prăştiară ţăndări pe treptele peronului.

  — Gavrilă, ia-l de acolo 1 strigă unchiul, palid ca un mort, urcă-l în căruţă şi în două minute să dispară din Stepancikovo!

  Nu ştiu ce socoteli şi-o fi făcut Foma Fomici, dar la un asemenea deznodământ în orice caz nu se aşteptase, desigur.

  Mi-ar fi greu să descriu tot ce a urmat în primele clipe după această figură. Ţipătul sfâşietor al generălesei răsturnată în fotoliu; încremenirea domnişoarei Perepeliţâna în faţa acestei reacţii neaşteptate a blândului şi supusului până atunci Egor Ilici; ah-urile şi vai-urile băbătiilor; spaima Nastenkăi aproape leşinată, în jurul căreia se agita tatăl ei; Saşenka înnebunită de frică; unchiul care se plimba tulburat, cu paşi mari, prin cameră, aşteptând să-şi revină din leşin maică-sa; în sfârşit, plânsul nepotolit al lui Falalei, care îşi căina stăpânii – toate acestea ofereau o privelişte de nedescris. Trebuie să mai adăugăm că în clipa aceea se dezlănţui şi o furtună groaznică, cu tunete şi fulgere înspăimântătoare, aproape neîntrerupte, revărsând o ploaie torenţială ale cărei picături mari şi dese răpăiră în geamuri.

  — Ce mai sărbătoare! Murmură domnul Bahceev plecând capul şi desfăcându-şi nedumerit braţele.

  — E rău că s-a întâmplat aşa! Îi şoptii eu tulburat de asemenea la culme, dar cel puţin Foma a fost alungat în sfârşit şi nu se mai întoarce.

  — Mămiţico 1 Ţi-ai venit în fire? Ţi-e mai bine acum? Poţi să mă asculţi în sfârşit? Întrebă unchiu-meu oprindu-se în faţa fotoliului bunicii.

  Bătrâna înălţă capul, îşi împreună mâinile pe piept şi cu o înfăţişare imploratoare se uita la fiul ei, pe care nu-l văzuse încă niciodată atât de mânios.

  — Mămiţico! Continuă el, paharul s-a umplut, ai văzut. Aş fi vrut să-ţi spun totul în altfel de împrejurări, dar ceasul