Nu ştiu ce anume se pregătea să facă Foma Fomici după această nouă reflecţie a unchiului, dar am văzut că în clipa aceea apăru Gavrilă şi rămase în prag, cu capul în. Piept.

  Foma Fomici îl privi cu înţeles.

  — E gata, Gavrilă? Întrebă el cu glas muiat, dar hotărât.

  — Gata, să trăiţi! Răspunse trist Gavrilă şi oftă adânc. - Mi-ai pus în căruţă şi bocceluţa?

  — Am pus-o.

  — Aşadar, eu sunt gata! Zise Foma şi dădu să se ridice încet din fotoliu. Unchiul îl privea uimit. Generăleasa sări din locul ei uitându-se speriată în jurul său.

  — Dă-mi voie acum, colonele, începu Foma cu multă demnitate, să te rog să-ţi întrerupi deocamdată expunerea aceasta foarte interesantă cu privire la ciuberele literare; o vei continua şi fără mine. Iar eu, luându-mi rămas bun de la voi pentru totdeauna, aş vrea să vă spun câteva cuvinte de adio…

  Uimirea şi teama cuprinseră pe toţi cei de faţă.

  — Foma! Foma! Da ce-i cu tine? Unde vrei să pleci? Strigă în sfârşit unchiul.

  — Vreau să plec din casa dumitale, colonele, rosti Foma cu glasul cel mai calm. Am hotărât să plec unde m-or duce ochii şi de aceea am tocmit cu banii mei personali o căruţă simplă, ţărănească. Am în căruţă acum bocceluţa mea: nu este mare: câteva cărţi preferate, două schimburi de rufe – şi atât! Eu sunt un om sărac, Egor Ilici, dar în ruptul capului n-aş lua acum un ban de la dumneata, necum aurul dumitale pe care l-am refuzat ieri!

  — Dar, pentru Dumnezeu, Foma, ce înseamnă asta? Strigă unchiul mai alb ca varul.

  Generăleasa scoase un ţipăt şi, întinzându-şi implorator braţele, se uită la Foma Fomici cu desperare. Domnişoara Perepeliţâna sări s-o susţină. Bătrânele oploşite rămaseră înlemnite pe locurile lor. Domnul Bahceev se ridică greoi de pe scaunul său.

  — Haiti, începe comedia! Şopti lângă mine Mizincikov.

  În aceeaşi clipă se auziră bubuituri îndepărtate de tunet; se apropia furtuna.

 IV

 IZGONIREA

  _ M-ai întrebat, mi se pare, colonele, „ce înseamnă asta?” rosti solemn Foma, savurând oarecum impresia de nelinişte şi de consternare generală. Întrebarea dumitale mă uimeşte! Explică-mi atunci, la rândul dumitale, cum poţi dumneata să mă priveşti acum drept în ochi? Explică-mi această enigmă psihologică de ultim moment privind capitolul neruşinarea omului, ca să plec cel puţin îmbogăţit cu noi cunoştinţe asupra perversităţii genului uman.

  Unchiul însă nu era capabil să scoată nici o vorbă: se uita la Foma cu gura căscată, cu ochii holbaţi, înspăimântat şi distrus.

  _ Dumnezeule! Ce grozăvii 1 gemu domnişoara Perepeliţâna.

  _ îţi dai seama, colonele, continuă Foma, îţi dai seama că dumneata acum trebuie să mă laşi să plec fără să-mi pui întrebări? În casa dumitale, chiar şi eu, un om în vârstă şi cu scaun la cap, încep să mă tem serios de moralitatea mea. Crede-mă că orice întrebare în această privinţă nu va duce decât la dezvăluirea neruşinării dumitale revoltătoare.

  — Foma! Foma!… Prinse glas unchiu-meu şi pe frunte îi apărură broboane reci de sudoare.

  — Iată de ce, dă-mi voie să spun numai aceste câteva cuvinte de rămas bun şi de urare – ultimele cuvinte pe care le rostesc în casa dumitale, Egor Ilici. Faptul s-a consumat şi urmările lui nu mai pot fi îndreptate. Cred că mă înţelegi la ce anume mă refer. Dar te implor în genunchi: dacă în inima dumitale a rămas măcar o singură scânteie de moralitate, stăpâneşte-ţi patimile! Şi dacă focul nimicitor n-a cuprins încă întregul edificiu, pe cât îţi stă cu putinţă stinge incendiul!

  — Foma! Te asigur că te înşeli! Strigă unchiul meu revenindu-şi treptat şi presimţind cu groază deznodământul.

  — Stăpâneşte-ţi patimile, continuă Foma cu acelaşi glas solemn, ca şi cum nici n-ar fi auzit exclamaţia unchiului, caută de te în-frânge. „Dacă vrei să învingi omenirea toată, începe prin a te învinge pe tine însuţi.” Iată principiul meu de totdeauna. Dumneata eşti moşier; ar trebui să străluceşti ca un diamant pe domeniile dumitale; şi totuşi, ce exemplu oribil de nestăpânit dezmăţ oferi supuşilor dumitale! M-am rugat pentru dumneata nopţi întregi şi am tremurat cuprins de fiorii credinţei, silindu-mă să aflu fericirea dumitale. Şi n-am găsit-o. N-am găsit-o, fiindcă fericirea stă în virtute…

  — Dar e peste putinţă, Foma, l-a întrerupt iar unchiul meu. Ai înţeles totul greşit şi vorbeşti fără să ştii…

  — Aşadar, adu-ţi aminte că eşti moşier, reluă Foma fără să ţină seama de exclamaţia unchiului. Să nu-ţi închipui cumva că trândăvia şi plăcerile sunt singura menire a proprietarului de moşie. O idee periculoasă, care te duce la pierzanie! Nu trândăvie, ci grijă datorează el Domnului, ţarului şi patriei! Moşierul trebuie să muncească, să muncească şi să muncească, la fel ca şi cel din urmă dintre ţăranii săi!

  — Să mă apuc să ar eu, va să zică, pământul în locul ţăranului? Mormăi Bahceev şi eu sunt moşier…

  — Mă adresez acum vouă, slujitorilor casei, continuă Foma întorcându-se către Gavrilă şi către Falalei care tocmai apăruse în uşă, iubiţi-vă stăpânii şi îndepliniţi voinţa lor cu supunere şi blândeţe şi vă veţi bucura de dragostea lor. Iar dumneata, colonele, fii bun şi drept cu ei. Şi ei au chip de om – chipul Domnului, ca să zic aşa, chipul celor mici încredinţat dumitale de către ţar şi patrie. E o mare datorinţă pentru dumneata, dar şi meritul îţi va fi mare!

  — Foma Fomici! Drăguţule! Ce ţi-ai pus în gând? Strigă deznădăjduită generăleasa, gata să leşine de spaimă.

  — Cam asta ar fi – nu? Conchise Foma, fără a da vreo atenţie generălesei. Acum câteva amănunte, de ordin mărunt, să zicem, dar sunt necesare, Egor Ilici i In lunca Harinskaia nici până astăzi fânul dumitale n-a fost: osit. Nu mai poate aştepta. Te sfătuiesc,