_ Ei vedeţi! Ce v-am spus eu? Strigă unchiul bucuros la culme. Un singur om deştept s-a găsit în toată oastea, dar şi ăla era un capelan! Ce înseamnă la ei capelan, Serioja, căpitan sau ce?

  — Un călugăr, faţă bisericească, unchiule.

  — A, da, da! Capelan, capelan? Ştiu, îmi aduc aminte! Am citit parcă despre aşa ceva în romanele scriitoarei Radcliffe. Sunt mai multe ordine, mi se pare… Benedictinii, sau aşa ceva. Există benedictini…?

  _Dostoievski – Opere, voi. II

  — Există, unchiule.

  — Hm… Aşa mi-am zis şi eu Aai departe, Iliuşa? Ce mai urmează? Admirabil, admirabil!

  Auzind aceasta, don Pedro Gomez A zis în hohote de r, J: ~, Să i se dea îndată jn berbec barosan, Căci a spus o glumă grozavă…”

  — Şi-a găsit momentul să râdă 1 Mare guguman! Până şi lui însuşi i-a venit să râdă! Un berbec, hai? Deci aveau şi berbeci; şi de ce nu i-or fi mâncat? Ei şi mai departe, Iliuşa! Admirabil, admirabil 1 Foarte spiritual!

  — Păi, s-a terminat, tăticule!

  — Aşa? S-a terminat! Într-adevăr, ce putea să mai urmeze după toate astea – nu-i aşa, Serghei? Foarte bine, Iliuşa! Ai spus-o admirabil! Sărută-mă, puiule! Dragul meu băiat 1 Dar cine a fost cu ideea: tu, Saşa?

  — Ba nu, Nastenka. Într-o zi, am citit aceste versuri şi atunci Nastenka a spus: „Ce versuri caraghioase, să-l punem pe Iliuşa să le înveţe şi să le recite de ziua lui onomastică. Să vezi ce haz va fi!

  — Aşadar, ideea a fost a Nastenkăi? Iţi mulţumesc, îţi mulţumesc, bâigui unchiul roşindu-se brusc ca un copil. Sărută-mă încă o dată, Iliuşa! Sărută-mă şi tu, ştrengăriţo, zise el înduioşat îmbrăţişând-o pe Saşenka şi uitându-se înduioşat în ochii ei.

  — Aşteaptă, Saşurka, vei fi şi tu onomastică, adăugă el, ne-ştiind parcă ce să mai spună de bucurie.

  Mă adresai Nastenkăi, întrebând-o cine este autorul versurilor?

  — Da, da! Ale cui sunt versurile? Se agită unchiu-meu. Trebuie să le fi scris un poet inteligent, nu-i aşa, Foma?

  — Hm!… Făcu Foma.

  În tot timpul recitării un zâmbet batjocoritor nu dispăru o clipă de pe buzele lui.

  — Nu-mi mai aduc aminte, răspunse Nastenka, sfios, uitâri-du-se la Foma Fomici.

  — Le-a scris domnul Kuzma Prutkov, tăticule şi au fost publicate în Sovremennik! Sări Saşenka.

  — Kuzma Prutkov! Nu cunosc, mormăi unchiu-meu. Pe Puşkin îl cunosc!… De altfel, se vede că este un poet capabil, nu-i aşa, Serghei? Şi mai ales cu însuşiri nobile – e limpede!

  Poate chiar şi ofiţer… Bravo iui! Şi ce revista grozavă este acest Sovremennik! Trebuie să ne abonăm negreşit dacă are asemenea colaboratori… Îmi plac poeţii! Buni băieţi! Orice îţi descriu în versuri! Ţii minte, Serghei, am cunoscut la tine, la Petersburg, un scriitor. Avea şi un nas cu totul deosebit… Zău!… Ce-ai spus, Foma?

  Foma Fomici, pe care-l umfla tot mai mult râsul, începu să chicotească.

  — Nu, nimic, aşa… N-am spus nimic… Zise el cu aerul că-şi stăpâneşte cu greu râsul. Continuă, Egor Uici, continuă! Îmi spun părerea mai târziu… Uite şi Stepan Alexeici ascultă cu plăcere despre cunoştinţele dumitale cu literaţii din Petersburg…

  Stepan Alexeevici, care tot timpul a stat deoparte, dus pe gânduri, ridică brusc capul, se făcu roşu la faţă şi se răsuci înciudat în fotoliu.

  — Te poftesc, Foma, să nu te legi de mine, ci să mă laşi mai bine în pace! Zise el aruncând lui Foma o căutătură furioasă a ochilor săi mici, injectaţi de sânge. Nu mă interesează literatura dumitale! Să-mi dea Dumnezeu sănătate, mormăi el sub nas, încolo să-i ia naiba pe toţi… Cu scriitorii lor cu tot… Ia, nişte volterieni!

  — Cine, scriitorii sunt volterieni? Se amestecă Ejevikin ajun-gând imediat lângă domnul Bahceev. Ai spus un mare adevăr, Stepan Alexeevici. Şi Valentin Ignatici a binevoit să se exprime la fel mai deunăzi. Şi pe mine m-a numit volterian, zău! Şi când te gândeşti că n-am scris aproape nimic… Vorba ceea, nici cât negru sub unghie. Şi tot domnul Voltaire este de vină! Cam aşa se-ntâmplă la noi totdeauna.

  — Uite că aici chiar n-ai de loc dreptate! Obiectă unchiul cu importanţă. E o mare greşeală! Voltaire a fost un scriitor cu limba ascuţită care îşi bătea joc de superstiţii şi de prejudecăţi; dar volterian n-a fost niciodată! E o scornire a duşmanilor săi. Şi de ce, mă rog, s-au legat de bietul om…?

  Se auzi iar chicotitul veninos al lui Foma Fomici. Unchiul îl privi cu îngrijorare şi vădit stânjenit.

  — Să vezi, Foma, mă gândeam, de fapt, la chestiunea revistelor, a zis el încurcat în dorinţa de a repara impresia. Tu, Foma, ai avut perfectă dreptate când spuneai dăunăzi că trebuie să ne abonăm. Şi eu cred că trebuie să ne abonăm! Hm… Într-adevăr, revistele răspândesc cultura! Altminteri, ce fel de fiu al patriei vei fi dacă nu te abonezi la reviste? Nu-i aşa, Serghei?

  Hm!… Da!… Să luăm, de pildă, Sovremennik… Cred însă că ştiinţele cele mai tari, Serioja, se cuprind în revista cea groasă, cum îi zice? Aia în copertă galbenă…

  — Otecestvennâie zapiski, tăticule.

  — Aşa, exact, Otecestvennâie zapiski, o denumire excelentă25, Serghei, nu-i aşa? Întreaga patrie, ca să zicem aşa, stă şi scrie acolo… Ce scop nobil! O revistă foarte folositoare! Şi ce groasă este! Încearcă de scoate o diligentă ca aceasta! Şi ce de-a ştiinţe, să-ţi sară ochii din cap, nu alta… Mă opresc într-o zi – văd tomul; îl iau de curiozitate, îl deschid şi pe loc citesc trei pagini, ce să vă spun – am rămas cu gura căscată! Găseşti acolo lămuriri despre tot ce vrei: şi ce va să zică o mătură, o lopată, un ciubăr şi câte şi mai câte! Eu credeam că mătura este mătură; ciubărul este ciubăr! Da de unde! Ciubărul, după părerea ştiinţei, nu-i de loc ciubăr, ci o emblemă