de sumbră în cadrul acesta de sărbătoare familială. Pe lângă el ţopăia Ejevikin care, de altfel, avusese grijă să treacă pe la toţi, sărutând mâna generălesei şi moşieresei musafire, şoptind ceva domnişoarei Perepeliţâna, înconjurându-l de atenţii pe Foma Fomici – într-un cuvânt, era prezent peste tot. Aştepta şi el cu multă simpatie recitarea lui Iliuşa, iar la apariţia mea se repezi să mă salute cu numeroase plecăciuni, în semn de cel mai mare respect şi devotament. Nu părea de loc că venise pentru a-şi apăra fiica şi a o lua de tot din Stepancikovo.

  — Iată-l! A strigat bucuros unchiul zărindu-mă în uşă. Iliuşa a pregătit nişte versuri, dragul meu, ca să vezi ce surpriză neaşteptată! Sunt pur şi simplu uimit şi de aceea am trimis să te cheme ca să auzi şi tu recitarea lui… Aşază-te lângă mine! Să ascultăm. Foma Fomici, recunoaşte, frate, că tu i-ai povăţuit, ca să mă bucure pe mine, bătrânul! Jur că aşa este!

  Faptul că până şi unchiul vorbea pe tonul acesta în încăperea lui Foma, era, desigur, o dovadă că totul este în ordine. Spre nenorocirea lui, însă, unchiul era incapabil de a ghici ceva după expresia feţei omului, cum s-a exprimat Mizincikov; iar uitân-du-mă la Foma, a trebuit să fiu de acord, fără să vreau, că Mizincikov avea dreptate şi că ne puteam aştepta la vreo ieşire din partea lui…

  — Nu te gândi la mine, colonele, a răspuns Foma cu o voce slabă, cu aerul omului care iartă totul duşmanilor săi. Surpriza, bineînţeles, este lăudabilă: e o dovadă de sensibilitate şi bună creştere din partea copiilor dumitale. De altfel şi versurile sunt folositoare, chiar şi pentru recitări… Personal însă, am fost preocupat de cu totul altceva în dimineaţa aceasta, Egor Ilici: am înălţat rugi… O ştii prea bine… Dar sunt gata să ascult şi versuri.

  Între timp, l-am felicitat pe Iliuşa şi l-am sărutat.

  — Fireşte, Foma, fireşte, scuză-mă! Uitasem… Deşi sunt convins de prietenia ta, Foma! Sărută-l încă o dată, Serioja! Uită-te ce băiat mare s-a făcut! Ei, hai, începe, Iliuşka! Despre ce este vorba? Probabil vreo odă solemnă din Lomonosov?

  Şi unchiul se umflă în pene. De abia reuşea să stea locului de nerăbdare şi bucurie.

  — Ba nu, tăticule, nu-i din Lomonosov, a precizat Saşenka, stăpânindu-şi cu greu râsul. Întrucât ai fost militar şi ai luptat împotriva duşmanului, Iliuşa a învăţat o poezie despre lupte… Asediul Pambei, tăticule.

  — Asediul Pambei? Nu prea ţin minte! Ce fel de Pamba? Tu ştii, Serioja? Ceva eroic, probabil.

  Şi unchiul arboră un aer şi mai solemn.

  — Începe, Iliuşa! Comandă Saşenka.

  De nouă ani Pedro Gomez…2i începu Iliuşa cu glăsciorul lui limpede şi melodios, fără virgule sau puncte, cum spun de obicei copiii mici versurile învăţate pe de rost:

  De nouă ani Pedro Gomez Asediază cetatea Pamha Hrănindu-se doar cu lapte. Şi toată oastea lui don Pedro, Cei nouă mii de castelani, Respectându-şi jurământul Nici pline nu mănâncă, Ci beau doar numai lapte.

  — Cum? Ce-i asta? Cum vine asta, numai lapte? Strigă unchiul privindu-mă nedumerit.

  — Zi mai departe, Iliuşa, porunci Saşenka.

  Zi de zi don Pedro Gomez îşi plânge neizbânda, Ferindu-şi faţa în pelerină, începe, iată, anul zece. Hainii mauri jubilează; Iar din oastea lui don Pedro N-au rămas în totul Decât nouăsprezece oameni.

  — Dar e o bazaconie! Zise unchiul îngrijorat. Aşa ceva e cu neputinţă! Nu se poate să rămână numai nouăsprezece oameni dintr-o oaste întreagă, când de fapt fusese un corp întreg de armată! Ce-o fi însemnând asta, dragul meu?

  Aci însă, neputând să se mai stăpânească, Saşa izbucni într-un râs sincer şi vesel de copil amuzat; şi cu toate că nu prea era cine ştie ce de râs, nu se putea să nu râzi şi tu privind-o.

  — Sunt nişte versuri hazlii, tăticule, strigă ea, bucurându-se grozav de născocirea ei ştrengărească. Aşa le-a scris poetul, anume ca să râdă toată lumea, tăticule.

  — Aha! Versuri hazlii, va să zică! Se dumiri unchiul cu faţa înseninată, comice adică! De-aia mă uit eu… Fireşte, fireşte – versuri glumeţe! Şi au mult haz, foarte mult haz; şi-a omorât oastea cu hrana de lapte, pe baza unui jurământ oarecare! De, cine l-a pus să facă asemenea jurăminte! Foarte spiritual, nu-i aşa, Foma? Să vezi, mămiţico, sunt nişte versuri comice, pe care uneori le scriu stihuitorii, nu-i aşa, Serghei, se scriu şi de-astea? Au haz! Ei, hai, Iliuşa şi ce urmează mai departe?

  Nouăsprezece oameni! Don Pedro Gomez îi adună Şi le spune: „Cei nouăsprezece! Cu steagurile desfăşurate, Sunând din trâmbiţe şi cornuri în plesnet de chimvale, Plecăm îndată de la Pamba! Deşi n-am luat cetatea, Dar putem jura cu toţii Pe conştiinţă şi onoare, Că niciunul n-am călcat Jurământul dat:

  Nouă ani de-a rândul, N-am mâncat altceva Decât numai lapte!

  — Ce guguman! Şi-a găsit consolarea! A intervenit iar unchiu-meu. Auzi, nouă ani n-a băut decât numai lapte!… Mare virtute, n-am ce zice! Mai bine dădea câte un berbec la fiecare, mânca Şi el şi oamenii şi nu-i lăsa să moară! Foarte bine, admirabil! Văd, văd şi eu acuma: e o satiră sau… Cum se mai spune – alegorie, nu-i aşa? Pe seama vreunei căpetenii străine, probabil, adăugă unchiul, uitându-se la mine cu ochii mijiţi şi cu sprâncenele încruntate într-un efort serios de gândire – cum crezi? Bineînţeles, e o satiră inofensivă, elegantă, care nu jigneşte pe nimeni! Admirabil! Admirabil! Şi mai ales elegantă! Ei hai, Iliuşa, continuă! Ştrengăriţelor, ştrengăriţelor! Adăugă el uitându-se înduioşat la Saşa, iar pe furiş şi la Nastenka, care zâmbea îmbujorată la chip.

  Încurajaţi de acest logos, Cei nouăsprezece castelani, Legănându-se pe cai, Strigară cu glasuri istovite:

 „Santo lago Compostello!

  Onoare şi glorie lui don Pedro 1

  Onoare şi glorie Leului Castiliei!”

  Iar capelanul său, Diego, Zise aşa printre dinţi:

 „Dacă eu aveam comanda oastei, Aş fi dat un jurământ să mănânc numai carne la frigare, Şi să