bineînţeles că n-am prins mişcarea – recunosc solemn tâmpenia mea şi poate că tocmai asta voiai să auzi: că-mi recunosc greşeala. Dar îţi jur, dacă s-ar fi priceput să ducă totul la bun sfârşit, l-aş fi iertat poate! Un neghiob, un nătărău fără pereche! Şi cum naiba sunt toleraţi în societate asemenea oameni I Păi, ăştia sunt buni de trimis în Siberia, în deportare, la ocnă! Ei bine, nu mă las! N-o să mă ducă ei! Acum cel puţin am căpătat experienţă şi vom mai vedea cine câştigă la urmă. Mi-a venit o altă idee… Cred că vei fi de acord că n-aş putea să renunţ numai pentru că un nerod oarecare mi-a furat ideea şi n-a ştiut s-o aplice? Ar fi şi nedrept! De altfel, această Tatiană trebuie neapărat să se mărite – aceasta e menirea ei. Şi dacă nimeni până acum n-a băgat-o într-un ospiciu, e o dovadă că ar putea fi încă luată de nevastă. Să-ţi spun ce idee mi-a venit…

  — Ai să mi-o spui, probabil, mai târziu, îl întrerupsei eu, căci iată că am şi ajuns.

  — Bine, bine, mai târziu! Răspunse Mizincikov, strâmbându-şi gura într-un zâmbet convulsiv. Acum… Dar încotro o iei? Ţi-am spus doar: direct la Foma Fomici! Vino după mine; n-ai mai fost la el. Ai să asişti la o nouă comedie… Aşa merge treaba aici – din comedie în comedie…

  ONOMASTICA LUI ILIUŞA.

  Foma ocupa două camere mari, splendide; până şi zugrăveala şi mobila erau mai frumoase decât în celelalte odăi. Un confort desăvârşit îl înconjura pe marele om. Pereţii erau îmbrăcaţi în tapiţerii noi, admirabile, perdele multicolore de mătase atârnau în faţa ferestrelor. Covoarele, oglinzile veneţiene, căminul, mobilierul comod şi elegant, totul atesta grijă şi o atenţie afectuoasă din partea gazdelor. Glastre cu flori înfrumuseţau pervazul ferestrelor şi măsuţele rotunde de marmură aşezate în faţă. In mijlocul cabinetului se afla o masă de scris imensă acoperită cu postav roşu, toată ticsită de cărţi şi manuscrise. Un serviciu de scris splendid, din bronz, cu sumedenie de peniţe, îngrijite de Vidopleasov – avea menirea să demonstreze intensa activitate cerebrală a lui Foma Fomici. In treacăt fie spus, în cei aproape opt ani cât a stat

 

 Aici, Foma n-a reuşit să scrie nimic cât de cât vrednic de menţionat. Mai târziu, după ce părăsi acest pământ pentru o lume mai bună, am cercetat manuscrisele rămase după el şi ne-am convins că toate erau nişte inepţii nemaipomenite. S-a găsit, de pildă, începutul unui roman istoric a cărui acţiune urma să se petreacă la Novgorod în secolul al Vll-lea; un poem monstruos: Anahoretul în ţintirim, scris în versuri albe; o polologhie absurdă despre însemnătatea şi însuşirile ţăranului rus şi despre felul cum trebuie tratat; şi, în sfârşit, povestirea: Contesa Vlonskaia, din viaţa selectă mondenă, de asemeni neterminată. Altceva nimic. Şi când te gândeşti că acest Foma Fomici îl obliga pe unchiul meu să cheltuiască anual suine importante pentru cărţi şi reviste! Multe din ele însă rămâneau cu paginile netăiate, în timp ce eu, mai târziu, l-am surprins de multe ori pe Foma la lectura romanelor lui Paul de Kock 2S, pe care le ascundea cu grijă de ochii vizitatorilor. In peretele din spate al cabinetului se afla o uşă cu geamuri, care dădea în curtea conacului.

  Eram aşteptaţi. Foma Fomici şedea într-un fotoliu comod, îmbrăcat într-o redingotă cu poalele lungi până pe la călcâie, dar tot fără cravată. Părea într-adevăr cam tăcut şi îngândurat. La intrarea noastră, îşi arcui uşor sprâncenele şi mă privi scrutător. L-am salutat înclinându-mă, la care el mi-a răspuns cu o înclinare rezervată din cap, deşi destul de politicoasă. Bunica, văzând că Foma Fomici se arată atât de binevoitor, îmi adresă un zâmbet şi dădu de câteva ori din cap. Sărmana nici nu se aşteptase în dimineaţa aceea că odorul ei va primi atât de calm vestea despre „cazul” cu Tatiana Ivanovna şi de aceea se bucura nespus, deşi de dimineaţă trecuse într-adevăr printr-o serie de crize şi de leşinuri. In spatele scaunului ei stătea ca de obicei domnişoara Perepeliţâna, cu buzele strânse într-o dungă subţire, frecându-şi mâinile osoase cu un zâmbet acru şi răutăcios pe faţă. Lângă generăleasă mai şedeau şi două bătrâne oploşite şi protejate ca fiind de familie bună de nobili scăpătaţi, veşnic tăcute. Mai erau acolo şi o călugăriţă pripăşită în dimineaţa aceea, precum şi o moşiereasă vecină, femeie în vârstă, la fel de tăcută, care de la slujba liturghiei venise s-o felicite pe generăleasă cu ocazia sărbătorii. Mătuşa Praskovia Ilinişna se retrăsese undeva într-un colţ, privind cu nelinişte când la Foma Fomici, când la mămiţica. Unchiu-meu şedea într-un fotoliu, o bucurie vie îi strălucea în ochi. În faţa lui stătea Iliuşa într-o bluză roşie de sărbătoare, cu părul încârlionţat, drăguţ ca un îngeraş. Saşa şi Nastenka îl învăţaseră în ascuns nişte versuri, pe care urma să le recite spre bucuria tatălui său şi ca dovadă a succeselor la învăţătură. Unchiul aproape că lăcrăma de fericire: blândeţea neaşteptată a lui Foma, buna dispoziţie a generălesei, onomastica lui Iliuşa, poezia – toate acestea îl entuziasmaseră şi de aceea ceruse solemn să fiu chemat şi eu, ca să ia parte toată lumea la momentele acestea de fericire generală şi să aud şi eu recitarea lui Iliuşa. Saşa şi Nastenka, intrând în urma noastră, se opriră lângă Iliuşa. Saşa nu mai putea de râs şi în clipa aceea se simţea fericită ca un copil. Privind-o, începu să zâm-bească şi Nastenka, deşi, în general, părea palidă şi deprimată. Era singura care o întâmpinase şi o liniştise pe Tatiana Ivanovna, întoarsă din călătoria ei şi la care stătuse până acum. Iliuşa, radios la culme, nu se putea reţine ca să nu râdă şi el privindu-şi învăţătoarele. Aveam impresia că tustrei pregătiseră o glumă plină de haz pe care urma s-o joace… Cât p-aci era să uit de Bahceev. Acesta şedea pe un scaun ceva mai deoparte, tot supărat şi roşu la faţă, tăcut şi morocănos, îşi sufla mereu nasul şi în general oferea o privelişte destul