întârziere. Am trecut pe la tine ca să schimbăm câteva vorbe. Dumnezeule mare! Strigă el reîntorcându-se, am uitat să-ţi spun principalul! Ştii că i-am scris lui Foma?

  — Când?

  — Astă-noapte; iar dis-de-dimineaţă i-am trimis scrisoarea prin Vidopleasov. Am expus, dragul meu, totul pe două foi, i-am povestit de-a fir a păr, sincer, deschis, cinstit – într-un cuvânt, că trebuie, adică, negreşit trebuie – mă înţelegi?

  — S-o cer pe Nastenka în căsătorie. L-am implorat să nu povestească despre întâl-nirea noastră din parc, apelând la nobleţea lui sufletească ca să mă ajute intervenind pe lângă mămiţica. Nu m-am priceput, bineînţeles, să scriu în cuvinte frumoase, dar am scris din toată inima şi, ca să spun aşa, în cuvinte stropite cu lacrimi…

  — Şi? Ţi-a dat vreun răspuns?

  — Deocamdată nu; dar adineauri, când ne pregăteam să plecăm în urmărire, l-am întâlnit în antreu în ţinută de noapte, în papuci şi cu tichie pe cap – doarme totdeauna cu tichia pe cap – se ducea să ia puţin aer probabil. Nu ini-a adresat nici un cuvânt, nici nu s-a uitat la mine. I-am căutat ochii, aşa, de jos.

  — Nimic!

  — Unchiule, nu te încrede în el; nu te poţi aştepta din partea lui decât la cine ştie ce mârşăvie.

  — Nu, nu, dragul meu, greşeşti! Protestă unchiu-meu dând din mâini. Sunt sigur de el. De altfel, e ultima mea speranţă. Va înţelege el, îşi va da seama. E mofturos, arţăgos – nu zic ba; dar când are ocazia să-şi arate nobleţea sufletească, e de nerecunoscut, se luminează la chip ca o perlă… Exact, ca o perlă. Spui aşa, fiindcă tu, Serghei, nu l-ai văzut niciodată în momentele lui de nobilă generozitate… Şi totuşi, Dumnezeule! Dacă se apucă într-adevăr să-mi divulge taina de aseară… Ei bine, nici nu vreau să mă gândesc ce va fi atunci, Serghei! In cine să te mai încrezi atunci, ce mai rămâne atunci demn de crezare pe lumea asta? Nu, nu, este exclus ca el să facă asemenea ticăloşie. Nici n-aş merita să stau alături de el! Nu da din cap, dragul meu; este purul adevăr – nu merit!

  — Egor Ilici! Mămiţica e îngrijorată în privinţa matale, se auzi de jos vocea neplăcută a domnişoarei Perepeliţâna, care apucase probabil să tragă cu urechea prin fereastra deschisă şi auzise toată conversaţia. Eşti căutat prin toată casa şi nu te putem găsi nicăieri.

  — Vai de mine, am întârziat! Am dat de dracu! Se agita unchiul. Dragul meu, pentru numele lui Dumnezeu, te rog îm-bracă-te şi vino numaidecât acolo! Doar pentru asta venisem pe la tine, ca să te iau… Vin, vin, Anna Nilovna, vin îndată 1

  Rămas singur, mi-am adus aminte de întâlnirea mea cu Nastenka şi eram bucuros că nu i-am povestit nimic despre asta unchiului, căci l-aş fi indispus şi mai mult. Presimţeam o mare furtună şi nu vedeam cum va reuşi unchiul să treacă peste toate piedicile şi s-o ceară pe Nastenka în căsătorie. Repet: cu toate că eram absolut convins de nobleţea lui sufletească, fără să vreau mă îndoiam de reuşită.

  Dar trebuia să mă grăbesc. Mă consideram dator să-i vin în ajutor şi de aceea m-am apucat îndată să mă schimb; dar cu toate eforturile mele să fiu gata cât mai repede, dorinţa de a mă prezenta cât mai corect îmbrăcat mă făcu să mai zăbovesc. Intră Mizincikov.

  — Am venit să te iau. Egor Ilici te roagă să vii neîntârziat.

  — Să mergem.

  Eram gata îmbrăcat şi am pornit.

  — Ce mai e nou pe acolo? L-am întrebat eu pe drum.

  — Sunt adunaţi cu toţii la Foma, a răspuns Mizincikov. Contrar obiceiului, el nu pare să fie capricios astăzi, e cam îngândurat şi vorbeşte puţin, printre dinţi. L-a sărutat chiar pe Iliuşa, ceea ce a avut darul să-l entuziasmeze pe Egor Ilici. Mai deunăzi, înştiinţase prin Perepeliţâna să nu i se prezinte felicitări de ziua lui onomastică şi că a vrut numai să-i pună pe toţi la încercare… Bătrâna, deşi mereu duce la nas flaconul cu eter, pare liniştită, pentru că îl vede şi pe Foma liniştit. Despre istoria de adineauri, cu urmărirea, nimeni nu aminteşte nici un cuvânt, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; tac cu toţii, pentru că tace Foma. Toată dimineaţa n-a lăsat pe nimeni să intre la el, cu toate că bătrâna, în lipsa noastră, l-a implorat în numele tuturor sfinţilor să treacă pe la dânsa ca să facă sfat, ba a încercat chiar să pătrundă în camera lui, zgâlţâind din răsputeri uşa; el însă se încuiase şi răspundea că se roagă pentru tot neamul omenesc, sau ceva în felul acesta. Cred că pune la cale o nouă urzeală: îl cunosc eu după expresia feţei. Cum Egor Ilici nu e în stare să desluşească nimic pe faţa lui, în clipa aceasta este entuziasmat de blândeţea lui Foma Fomici: ca un copil! Iliuşa cică i-a pregătit nişte versuri, iar pe mine m-au trimis să te aduc acolo.

  — Dar Tatiana Ivanovna?

  — Ce-i cu Tatiana Ivanovna?

  — E şi dânsa acolo? Împreună cu ceilalţi?

  — Nu; a rămas în camera ei, răspunse cu asprime Mizincikov. Se odihneşte şi plânge. I-o fi poate şi ruşine. Acuma mi se pare că e la dânsa… Guvernanta aceea. Dar, ce-i asta? Parcă se apropie furtuna. Uită-te la cer!

  — Da, vom avea furtună, încuviinţai eu, privind norul întunecat ce se întindea tot mai mult pe bolta cerului.

  Tocmai urcam pe terasă.

  — Ce zici de Obnoskin, ai? Am adus vorba, neputându-mă stăpâni, ca să văd ce spune în privinţa asta Mizincikov.

  — Să nu-mi aminteşti de el! Nici nu vreau să aud despre acest ticălos! Strigă el, oprindu-se brusc, roşu ca racul şi bă-tând cu piciorul în pământ. Un prost! Un tembel! Să ratez din cauza lui o asemenea afacere extraordinară, să-mi văd compromisă ideea atât de strălucită! Ascultă: eu sunt un dobitoc,