Acum, eram în trăsură cinci persoane, dar Mizincikov trecuse pe capră, cedându-şi locul domnului Bahceev, care era aşezat în faţa Tatianei Ivanovna. Tatiana Ivanovna se arăta foarte mulţumită de faptul că am scos-o de acolo, dar continua să lăcrămeze. Unchiul, pe cât se pricepea, căuta s-o consoleze. El părea trist şi în-gândurat: se vedea că vorbele turbate ale Anfisei Petrovna despre Nastenka îl apăsau dureros şi greu pe inimă. De altfel, drumul de întoarcere s-ar fi încheiat în deplină linişte, dacă nu-l aveam între noi pe domnul Bahceev.

  Aşezat în faţa Tatianei Ivanovna, el nu-şi mai găsea astâmpăr; nu putea privi calm în faţa lui; mereu se răsucea pe locul său, roşea până la urechi, întorcea nişte ochi fioroşi; mai ales când unchiul începea s-o consoleze pe Tatiana Ivanovna, grăsunul părea că începe să clocotească şi mârâia ca un buldog întărâtat. Unchiul meu îl privea cu teamă. În sfârşit, Tatiana Ivanovna, observând dispoziţia neobişnuită a vecinului său din faţă, îl privi ţintă de câteva ori; pe urmă îşi plimbă privirea pe feţele noastre, zâmbi şi deodată, apueându-şi umbreluţa, îl lovi graţios pe domnul Bahceev peste umăr.

  — Nebunule! Zise ea cu cea mai fermecătoare cochetărie şi îşi acoperi îndată faţa cu evantaiul.

  Gestul acesta a fost ca o picătură ce a umplut peste margini paharul.

  — Cu-u-um? Răcni grăsunul. Ce-ai spus, madam? Acum m-ai ales pe mine drept ţintă!

  — Nebunule! Nebunule! Repeta Tatiana Ivanovna şi deodată izbucni în hohote, bătând din palme.

  — Opreşte! Strigă Bahceev vizitiului, opreşte!

  Trăsura se opri. Bahceev dădu să coboare în grabă din trăsură.

  — Dar ce-i cu tine, Stepan Alexeici? Încotro? Strigă unchiul meu mirat.

  — Îmi ajunge, sunt sătul până-n gât! A răspuns grăsunul, tre-murând de indignare. Ducă-se naibii toate pe lumea asta! Sunt prea bătrân, madam, ca să mă ispiteşti cu amoruri. Mai bine rămân aici, în drum, să mor în linişte! Adio, madam, „Coman vu porte vu P” *

  Şi, într-adevăr, porni înainte pe jos. Trăsura îl urma la pas.

  — Stepan Alexeevici! Strigă în sfârşit unchiul, pierzându-şi răbdarea, nu face pe caraghiosul, ajunge, urcă-te în trăsură! Întârziem prea mult.

  — N-aveţi decât să porniţi înainte! A răspuns Stepan Alexeevici sufocându-se de mers, pentru că din cauza obezităţii se dez-văţase să umble pe jos.

  * In text scris fonetic. Corect în limba franceză: Comment vous portez-vous?

  — Cum o mai duceţi?

  — Dă-i drumul la trap! Strigă Mizincikov vizitiului.

  — Ce faci, ce faci, opreşte!… Dădu să strige unchiul, dar trăsura îşi luase zborul. Mizincikov nu greşise: rezultatul intervenţiei lui se văzu îndată.

  — Stai! Stai! Se auzi în urma noastră zbieretul desperat al lui Bahceev. Opreşte, tâlharule! Opreşte, asasinule…!

  În sfârşit, grăsunul apăru, obosit, suflând greu, cu faţa transpirată, cu gulerul descheiat şi cu şapca în mână. Tăcut şi încruntat, se urcă în trăsură şi se aşeză pe locul meu, pe care m-am grăbit să i-l cedez; astfel, n-o mai avea în faţa pe Tatiana Ivanovna, care în timpul acestei scene se prăpădea de râs, bătea din palme şi tot restul drumului nu putea să-l privească calmă pe Stepan Alexeevici. Acesta însă n-a mai scos nici un cuvânt şi cu încăpăţânare se uita tot timpul cum se învârteşte roata dinapoi a trăsurii.

  Am ajuns la Stepancikovo pe la amiază. Coborând din trăsură, m-am dus direct în pavilionul meu, unde imediat apăru Gavrilă cu ceaiul. M-am grăbit să-l descos pe bătrân asupra celor ce s-au mai petrecut între timp la conac, dar imediat apăru şi unchiul, poruncindu-i lui Gavrilă să iasă.

 II.

  NOUTĂŢILE

  — Am trecut pe la tine numai pentru o clipă, începu el grăbit, ca să-ţi comunic… Am aflat totul. Niciunul dintre ei n-a fost astăzi la biserică, afară de Iliuşa, Saşa şi Nastenka. Se zice că mama a avut iar o criză groaznică de convulsii. I-au făcut frecţii; de-abia au readus-o în fire. Acum s-a luat hotărârea să mergem la Foma, m-au chemat şi pe mine. Dar nu ştiu, să-l felicit sau nu de ziua onomastică —• e o chestiune importantă! Şi apoi, nici nu-mi închipui cum vor reacţiona ei la trăsnaia aceasta. E ceva îngrozitor, Serioja. Presimt parcă…

  — Dimpotrivă, unchiule, m-am grăbit, la rându-mi, să-l liniştesc, totul merge de minune. Acum în orice caz nu poţi să te căsătoreşti cu Tatiana Ivanovna – e ceva, nu? Am vrut încă pe drum să ţi-o spun.

  — Să zicem că aşa este, dragul meu, dar nu e ceea ce ar trebui să fie; harul Domnului, fireşte, s-a arătat în toate astea, cum zici tu; dar nu mă gândesc la asta… Sărmana Tatiana Ivanovna! Ca să vezi ce istorii se pot întâmpla cu dânsa!… Mare ticălos e acest Obnoskin! De altfel, ce să mai vorbim despre el? Parcă n-aş fi făcut o ticăloşie asemănătoare şi eu, dacă mă însuram cu ea?… Dar nu-i vorba despre asta… Ai auzit ce-a strigat adineauri despre Nastia, mizerabila aceea de Anfisa?

  — Am auzit, unchiule. Şi acum cred că îţi dai seama că trebuie neapărat să te grăbeşti.

  — Negreşit şi cât mai neîntârziat. A sosit momentul cel solemn. Numai că aseară nu ne-am gândit la un singur lucru, din pricina căruia m-am chinuit, frământându-mă toată noaptea: va consimţi ea oare să se mărite cu mine? E o întrebare!

  — Ce întrebare-i asta, unchiule? Doar ţi-a spus că te iubeşte… • – Aşa e, dragul meu, dar a şi adăugat îndată: „N-am să mă mărit niciodată cu dumneata”.

  — Vai, unchiule! Aşa se spune totdeauna; de altfel şi situaţia astăzi e cu totul alta.

  — Aşa crezi? Nu, nu, dragă Serghei, chestiunea aceasta e foarte, foarte delicată! Hm!… Un lucru curios, totuşi: deşi m-am chinuit toată noaptea, inima nu înceta să-mi bată de fericire… Ei, te las, deocamdată; trebuie să mă grăbesc, căci mă aşteaptă acolo; sunt în