aşa; bineînţeles, am făcut-o şi din interes, Egor Ilici… Dar din porniri nobile, Egor Ilici: aş fi întrebuinţat capitalul cu folos… Aş fi ajutat mulţi săraci… Am vrut să contribui şi eu la progresul culturii contemporane, ba visam chiar să înfiinţez o bursă la universitate… In felul acesta am vrut să-mi gospodăresc averea, Egor Ilici; să nu crezi că altceva a fost în gândul meu, Egor Ilici…

  Ne simţirăm deodată foarte ruşinaţi cu toţii. Până şi Mizincikov se roşi şi-şi întoarse capul, iar unchiul păru atât de jenat, încât nu mai ştia ce să spună.

  — Ei bine, ajunge, ajunge I zise el, în sfârşit. Linişteşte-te, Pavel Semionâci. Ce să-i faci! Cu oricine se poate întâmpla… Dacă vrei, frate, vino la noi să luăm masa împreună… Voi fi bucuros, bucuros…

  Cu totul altfel se manifestă domnul Bahceev.

  — Să înfiinţezi o bursă, hai? Zbieră el furios. Nu prea se potriveşte cu felul dumitale un asemenea gest! Te cunosc eu: eşti gata să jecmăneşti pe primul întâlnit… N-are nici nădragi ca lumea şi, uitaţi-vă la el, vrea să înfiinţeze burse! Poftim, cine vorbeşte! Vai de capul tău, pricopsitule! Cuceritor de inimi simţitoare! Dar unde-i, mă rog, scumpa dumitale mămiţica? S-a ascuns, desigur! Să nu-mi zici pe nume dacă nu stă pitită undeva în dosul perdelelor ori sub pat, de frică…

  — Stepan, Stepan! Strigă unchiul. Obnoskin se înroşi, gata să protesteze, dar înainte de a fi apucat să deschidă gura, uşa se căscă şi Anfisa Petrovna în persoană, furioasă, cu ochii scăpărând şi cu faţa învineţită de răutate pătrunse în încăpere.

  — Ce-i asta? Strigă ea. Ce se petrece aici? Dumneata, Egor Ilici, dai buzna cu banda dumitale într-o casă onorabilă, sperii doamnele, îl faci aci pe stăpânul!… Cum se numeşte asta? Încă n-am căpiat, slavă Domnului, Egor Ilici! Iar tu, nătărăule! Continuă ea să zbiere, năpustindu-se asupra fiului său, tu eşti gata să izbucneşti în lacrimi în faţa dumnealor! Mama dumitale este jignită în propria ei casă, iar tu stai cu gura căscată! Ce fel de tânăr cavaler eşti tu, după toate astea? Eşti o cârpă, nu cavaler, după toate astea!

  Dispăruse şi gingăşia de mamă şi ţinuta simandicoasă şi manierele alese de ieri, dispăruse chiar şi lomionul. Acum, Anfisa Petrovna apărea în adevăratul ei chip de furie autentică.

  Unchiul meu, de cum o văzu pe Anfisa Petrovna, se grăbi s-o ia la braţ pe Tatiana Ivanovna şi se îndreptă spre uşă. Dar Anfisa Petrovna i se puse îndată în cale.

  — N-ai să ieşi aşa, Egor Ilici! Turui iar. Cu ce drept o sileşti pe Tatiana Ivanovna să meargă cu dumneata? Iţi pare rău că a scăpat din mrejele voastre murdare, în care aţi atras-o, dumneata, mămiţica dumitale şi idiotul de Foma Fomici! Ai fi vrut. Desigur, să te însori dumneata însuţi cu ea, din interese meschine. Scuză-mă, dar aici în privinţa ei s-au plămădit gânduri mult mai nobile! Tatiana Ivanovna, văzând ce se pune la cale în casa voastră împotriva ei, că este sortită pierzaniei, singură şi-a deschis sufletul în faţa lui Pavluşa. L-a rugat, ca să zic aşa, s-o salveze din mrejele voastre; a fost nevoită să fugă din casa voastră noaptea – uite cum stau lucrurile! Uite unde, în ce hal aţi adus-o! Aşa este, Tatiana Ivanovna? Iar dacă este aşa, cum îndrăzneşti dumneata să năvăleşti cu o bandă întreagă într-o casă nobilă de oameni onorabili şi să iei cu forţa pe o fată distinsă, cu toate strigătele şi. Lacrimile ei? Nu permit aşa ceva! Nu permit! N-am înnnebunit încă!… Tatiana Ivanovna va rămâne aici, pentru că asta-i dorinţa ei! Să mergem, Tatiana Ivanovna, n-ai de ce să-i asculţi: ei sunt duşmanii dumitale şi nu prieteni! Nu-ţi fie teamă, vino cu mine! Ii dau eu afară îndată…!

  — Nu! Nu! Strigă speriată Tatiana Ivanovna, nu vreau, nu vreau! Ce fel de soţ va fi el? Nu vreau să mă mărit cu. Fiul dumitale! Nu-l vreau de soţ!

  — Nu vrei? Ţipă Anfisa Petrovna înăbuşindu-se de furie. Nu vrei? Ai venit aici şi acum nu vrei? In cazul acesta, cum de-ai îndrăznit să ne înşeli pe noi? În cazul acesta, cum de-ai îndrăznit să-i dai cuvântul, să fugi cu el noaptea, stăruind chiar dumneata şi ne-ai băgat în încurcătură şi în cheltuieli? Fiul meu poate că a pierdut o partidă onorabilă din cauza dumitale! A pierdut, poate, o zestre de zeci de mii din cauza dumitale! Nu 1 Ai să plăteşti, chiar acum trebuie să plăteşti! Avem dovezi! Ai fugit noaptea…

  Sfârşitul acestei tirade nu l-am mai ascultat. Cu toţii deodată l-am înconjurat pe unchiul şi am înaintat zid împotriva Anfisei Petrovna, răzbind afară. Trăsura a tras îndată în faţa pridvorului.

  — Aşa procedează numai nişte oameni necinstiţi, nişte ticăloşi! Zbiera Anfisa Petrovna din pragul uşii, ajunsă în culmea furiei. Vă reclam! Veţi plăti… Te duci într-o casă necinstită, Tatiana Ivanovna! Nu te poţi mărita cu Egor Ilici; chiar sub nasul dumitale el are o întreţinută, pe guvernanta aceea…!

  Stăpânindu-şi mânia, palid, muşoîndu-şi buza, unchiul se grăbi s-o aşeze pe Tatiana Ivanovna în trăsură. Am trecut de cealaltă parte a trăsurii, aşteptând momentul ca să mă urc şi eu; deodată, m-am pomenit însă cu Obnoskin, care m-a prins de mână.

  — Îngăduie-mi cel puţin să mă bucur de prietenia dumitale! Mi-a zis el, strângându-mi cu putere mâna. Avea faţa răvăşită de cea mai deplorabilă deznădejde.

  — Cum adică, de prietenia mea? I-am zis eu punând piciorul pe scăriţa trăsurii.

  — Aşa! Încă de ieri mi-am dat seama că eşti un om cult. Să nu mă judeci rău… Pe mine, de fapt, m-a îndemnat mămiţica, eu n-am nici un amestec. Înclinaţiile mele sunt mai mult pentru literatură – te asigur; iar toate astea sunt scorniri de ale mămiţicăi…

  — Te cred, te cred, adio!

  Ne aşezarăm cu toţii şi caii porniră în galop. Ţipetele şi blestemele Anfisei Petrovna se auziră încă mult timp din urmă, iar la toate ferestrele