apăruse încă în carne şi oase; şi cu toate că nu putea fi nici o îndoială cum că el va apărea, viaţa de toate zilele devenise atât de plăcută, interesantă, îmbietoare, plină de felurite distracţii şi delicii, încât mai putea aştepta încă. Tatiana Ivanovna ronţăia zaharicale, culegea petalele plăcerilor, citea romane. Romanele, părăsite, de altfel, chiar de la primele pagini, îi aţâţau şi mai mult închipuirea. Nu mai era în stare să-şi continue lectura, transportată în lumea visurilor sale chiar de la primele pasagii de cea mai neînsemnată aluzie la dragoste, ba uneori de simpla descriere a localităţii, a încăperii, a toaletelor. Neîncetat i se aduceau podoabe noi, dantele, pălărioare, bonetele, panglicuţe, eşantioane, mulaje, desene, bomboane, flori, căţeluşe. Trei fete îşi petreceau zilele într-o cameră alăturată cosind neîncetat, iar domnişoara, de dimineaţă şi până seara, ba uneori şi noaptea, încerca tot felul de podoabe, învârtindu-se în faţa oglinzii. Părea mai întinerită şi se făcuse mai drăguţă de când îi venise această moştenire. Nici până astăzi n-am putut afla cum anume se înrudea cu generalul Krahotkin. Eram convins că rudenia aceasta fusese o născocire a generălesei, dornică s-o ia pe Tatiana Ivanovna sub aripa ei ocrotitoare şi s-o mărite cu unchiul meu. Domnul Bahceev avea dreptate susţinând că zeul amorului o adusese pe Tatiana Ivanovna la ultima limită; şi ideea unchiului, la vestea dispariţiei ei cu Obnoskin, de a-i urmări ca s-o aducă înapoi, fie chiar şi cu forţa, nu era lipsită de raţiune. Incapabilă să trăiască fără tutela cuiva, sărmana fată ar fi căzut uşor pradă vreunui nemernic.

  Trecuse de ora nouă, când am sosit la Mişino. Era un sătuc sărac, la vreo trei verste depărtare de drumul mare şi ascuns într-un fel de groapă. Şase-şapte izbe ţărăneşti, înnegrite de fum, lăsate pe o rână ^i abia acoperite cu paie înnnegrite de timp, priveau triste şi amărâte la trecători. Nici urmă de grădiniţă sau de tufă nu se zărea la câteva sute de metri împrejur. Doar o singură salcie îşi lăsase crengile şi dormita deasupra unei băltoace verzui, socotită eleşteu. O asemenea reşedinţă, desigur, n-avea cum să facă o impresie prea plăcută Tatianei Ivanovna. Conacul boieresc era o clădire nouă de lemn, lungă şi îngustă, cu şase ferestre la rând şi acoperită în pripă cu paie. Funcţionarul-moşier de-abia se instalase aici ca să-şi gospodărească domeniul. Curtea nu era încă împrejmuită şi numai într-o parte se zărea un început de îngrăditură de nuiele, de pe care nu apucaseră încă să cadă frunzele veştede. Lângă acest gard se vedea docarul lui Obnoskin. Cădeam pe capul fugarilor ca trăsnetul din senin. Printr-o fereastră deschisă se auzeau strigăte şi plânsete.

  Un băieţaş desculţ, pe care l-am întâlnit la intrare, o luă speriat la fugă. Chiar în prima odaie, pe un divan „turcesc” îmbrăcat într-o husă de cât, fără spetează, şedea cu ochii înroşiţi de plâns Tatiana Ivanovna. Văzându-ne, scoase un ţipăt şi-şi acoperi faţa cu palmele. Lângă ea stătea în picioare Obnoskin, speriat şi jenat, mai mare mila. Se zăpăcise într-atât, încât se repezi să ne strângă mâinile, ca şi cum l-ar fi bucurat nespus sosirea noastră. Prin uşa întredeschisă spre odaia de alături, se zărea o rochie de damă: cineva trăgea cu urechea şi se uita printr-o crăpătură nevăzută de noi. Gazdele nu apăreau: s-ar fi zis că lipseau de acasă; se ascunseseră cu toţii.

  — Uite-o şi pe călătoarea noastră! Ba îşi mai ascunde faţa cu minutele! Strigă domnul Bahceev, pătrunzând o dată cu noi în încăpere.

  — Stăpâneşte-ţi entuziasmul, Stepan Alexeici! Nu crezi că e cam necuviincios, la urma urmei? Singur Egor Ilici are dreptul să vorbească în cazul de faţă, iar noi suntem cu totul străini aici, îl opri tăios Mizincikov.

  Unchiul arunca o privire severă domnului Bahceev, făcându-se că nici nu-l observă pe Obnoskin care se repezise să-i strângă mâna, se apropie de Tatiana Ivanovna, care continua să rămână cu faţa ascunsă, şi, cu vocea blinda şi plină de caldă compasiune începu să-i vorbească:

  — Tatiana Ivanovna! Noi cu toţii te iubim şi te respectăm mult şi de aceea am venit să aflăm de intenţiile dumitale. Doreşti să vii cu noi la Stepancikovo? E ziua onomastică a lui Iliuşa. Mă-miţica te aşteaptă cu nerăbdare, iar Saşenka şi cu Nastia, probabil, au plâns toată dimineaţa, regretând plecarea dumitale…

  Tatiana Ivanovna ridică sfios capul, îl privi printre degete şi deodată, izbucnind în lacrimi, se aruncă de gâtul lui.

  — Ah, luaţi-mă, luaţi-mă de aici, mai repede! Îngăima ea printre lacrimi, mai repede, cât mai repede!

  — S-a lăsat ademenită şi a sfeclit-o! Strecură printre dinţi Bahceev înghiontindu-mă.

  — Prin urmare, totul e limpede, zise unchiul sec, adre-sându-se lui Obnoskin şi aproape fără să-l privească. Tatiana Ivanovna, braţul dumitale. Pornim!

  Îndărătul uşii se auzi un foşnet; uşa scârţâi şi se deschise mai mult.

  — Totuşi, îndrăzni să intervină Obnoskin, uitându-se cu teamă spre uşa întredeschisă, dintr-un anumit punct de vedere… Judecă şi dumneata, Egor Ilici… Atitudinea dumitale în casa mea… Şi, în sfârşit, eu te salut, iar dumneata nici n-ai vrut să-mi răspunzi la salut, Egor Ilici…

  — Ceea ce ţi-ai permis dumneata să faci în casa mea, domnule, a fost o faptă urâtă, a răspuns unchiul meu, uitându-se sever la Obnoskin, iar casa aceasta nici nu este a dumitale. Ai auzit doar: Tatiana Ivanovna nu vrea să mai rămână nici o clipă aici. Ce mai doreşti? Nici un cuvânt, ai auzit? Nici un cuvânt mai mult, te rog! Aş vrea să evit orice alte explicaţii; de altfel, va fi spre binele dumitale.

  La aceste cuvinte, Obnoskin pierdu şi ultimele rămăşiţe de curaj, care-l făcuseră capabil să-şi formuleze cumva protestul atât de caraghios şi îndrugă tot felul de nerozii.

  — Să nu mă dispreţuieşti. Egor Ilici, începu el aproape în şoaptă şi gata să izbucnească în lacrimi de ruşine, întorcând mereu capul spre uşă, de teamă, probabil, să nu fie auzit acolo; nu sunt eu de vină, ci mămiţica. N-am făcut-o din interes. Egor Ilici, ci numai