— Dar eu ce sunt, om sau buturugă? N-am şi eu inimă, simţire? Te înfurii, fără să vrei. Şi o spun, poate, de mila ei, din dragoste pentru om… Dracu să mă ia! Ce nevoie era să mă abat din drumul meu? Ce caut eu aici? Ce-mi pasă mie? Mie, mie, ce-mi pasă?

  Aşa se frământa şi se căina domnul Bahceev; dar eu nu-l mai ascultam, căci gândul mi-a fugit la aceea pe care o urmăream acum – la Tatiana Ivanovna. Iată pe scurt biografia ei, aşa cum am aflat-o ulterior din surse absolut sigure şi pe care este bine s-o cunoaştem pentru explicarea acestei aventuri. Rămasă din copilărie orfană, crescută într-o casă străină, neospitalieră, apoi fată săracă, pe urmă fată trecută de vârstă, tot săracă, şi, în sfârşit, fată săracă îmbătrânită, Tatiana Ivanovna, de-a lungul vieţii sale de mizerie, a băut o cupă plină până la refuz de necazuri, de amărăciuni şi umilinţe, de reproşuri pentru pâinea amară de la masă străină. Fire veselă de felul ei, receptivă şi impresionabilă în gradul cel mai înalt, dar şi uşuratică, ea a răzbit, la început, cu chiu, cu vai, prin vicisitudinile sorţii, ba şi râzând uneori, zglobie şi veselă, cu o copilărească nepăsare; cu timpul, însă, viaţa a reuşit s-o frângă. Încetul cu încetul, Tatiana Ivanovna deveni palidă şi slabă; se făcu irascibilă şi supărăcioasă; sensibilitatea ei căpătă tot mai des accente bolnăvicioase şi, în cele din urmă, căzu într-o stare de nesfârşită reverie, întreruptă numai de repetatele crize cu hohote de plâns isteric. Cu cât realitatea o lipsea mai mult de binefacerile vieţii, cu atât mai mult se refugia şi se consola în lumea închipuirilor sale. Cu cât mai evident şi fără putinţă de întoarcere piereau, ca în cele din urmă să dispară de tot, ultimele sale speranţe de căpetenie, cu atât mai îmbietoare şi mai îmbătătoare deveneau visurile ei niciodată realizabile. Bogăţii nemaiauzite, frumuseţe neofilită, logodnici eleganţi, bogaţi, cu titluri nobile, tot prinţi şi fii de generali, care îşi păstraseră pentru ea inimile într-o puritate austeră şi care mureau la picioarele ei de dragoste nemărginită, şi, în sfârşit, apărea el – el, întruchipând idealul ei de frumuseţe, toate perfecţiunile posibile, îndrăgostit şi pasionat, pictor, poet, fiu de general – toate laolaltă sau pe rând, toate acestea începură să i se năzare nu numai în visuri, ci aproape aievea. Raţiunea începu să-i slăbească, neputând rezista asaltului stupefiant al acestor visări tainice şi necontenite… Când, deodată, soarta îi mai juca o festă, bătându-şi joc de ea definitiv. Într-un moment când se afla redusă la cea din urmă treaptă a umilirii, în cea mai apăsătoare şi tristă ambianţă, ca domnişoară de companie a unei doamne bătrâne, morocănoase şi arţăgoase, care o găsea vinovată de orice şi la fiecare pas, repro-şându-i orice îmbucătură de pâine, orice zdreanţă purtată; ofensată de oricine ar fi vrut s-o facă, fără să aibă pe lume un suflet de om care s-o apere; strivită de apăsarea acestei vieţi de chin, dar în acelaşi timp transportată în lumea celor mai năstruşnice şi înflăcărate fantezii – iată că primeşte deodată vestea morţii unei rude depărtate, ale cărei rubedenii mai apropiate muriseră de multă vreme (lucru despre care, datorită uşurinţei sale, nu se arătase niciodată curioasă să afle); această rudă era un om ciudat, care trăise ca un schimnic undeva foarte departe, într-un colţ de ţară singuratic şi se ocupa discret de frenologie şi cămătărie. Şi iată că o avere imensă, ca prin minune, îi cade din cer şi se aşterne în sclipiri de aur la picioarele ei: Tatiana Ivanovna se dovedise a fi singura moştenitoare legală a acestei rude decedate. O sută de mii de ruble în argint i-au venit dintr-o dată. Această ironie a sorţii i-a dat ultima lovitură. Cum să nu creadă, aşadar, această minte zdruncinată în visurile ei, când ele începeau să se adeverească? Nici nu-i trebuia mai mult sărmanei ca să-şi piardă şi ultima picătură de bun-simţ. Copleşită de fericire, ea se transportă cu totul în lumea ei fermecată de fantezii impo-j isibile şi năluciri îmbietoare. S-au dus şi scrupule şi îndoieli şi sstavile pe care le ridică realitatea cu legile ei riguroase şi precise ca doi ori doi! Cei treizeci şi cinci de ani ai săi şi visurile de o frumuseţe orbitoare, răceala tristă a toamnei sale şi toate splendorile neasemuite ale unei iubiri nemărginite, departe de a se exclude, sălăşluiau în făptura ei într-o bizară îmbinare. De vreme ce visurile i s-au împlinit o dată, de ce nu s-ar realiza şi altceva? De ce să nu apară şi el? Tatiana Ivanovna nu mai judeca, ci pur şi simplu credea. Dar în aşteptarea lui – a idealului, cavaleri şi logodnici de toate stările şi cinurile, cavaleri simpli, militari şi civili, grade de infanterie şi din garda imperială, demnitari şi poeţi, voiajaţi pe la Paris sau trăiţi numai la Moscova, cu sau fără barbă, cu sau fără barbişon, spanioli şi nespanioli (dar mai ales spanioli) începură să i se năzărească, defilând zi şi noapte într-un convoi impresionant, stârnind la cei din jurul ei temeri grave; nu rămăsese decât un pas până la ospiciul de nebuni. Toate nălucirile acestea se îmbulzeau în jurul ei, într-un alai strălucit, plin de freamăt tulburător şi îmbătat de dragoste. Şi aievea, în existenţa ei cea adevărată, lucrurile se petreceau în acelaşi chip fantastic: toţi acei asupra cărora îşi arunca privirea, se îndrăgosteau de ea; oricine ar trece pe lângă dânsa – era, fireşte, un cavaler spaniol; oricare ar fi murit – negreşit, din dragoste pentru ea. Toate acestea, ca un făcut, îşi găseau confirmarea în ochii ei şi prin faptul că începură să-i dea târcoale oameni ca Obnoskin, Mizincikov şi zeci de alţi indivizi, mânaţi de acelaşi ţel. Deodată, toată lumea începu să-i intre în voie, s-o linguşească, s-o răsfeţe. Departe de sărmana Tatiana Ivanovna gândul că toate astea se întâmplă din pricina banilor ei. Era absolut convinsă că, la un semn magic, toată lumea devenise bună, veselă, drăguţă şi binevoitoare. El nu