— Pornim, pornim! Se grăbi să-l liniştească unchiul meu.

  — Nu e rău că s-a întâmplat asta, unchiule, i-am şoptit eu. Să vezi ce bine se aranjează totul acum!

  — Să nu zici o vorbă mare, băiatule… Ah, dragul meu! Când mă gândesc că acum pur şi simplu au s-o dea afară drept pedeapsă pentru că nu le-a reuşit combinaţia, înţelegi? E groaznic, pe cât pot să-mi dau seama!

  — Dar bine, Egor Ilici, ne-am hotărât să stăm aici la şuşoteală, sau ce naiba?! Strigă iar domnul Bahceev. Să deshămăm, poate, căluţii şi să cerem mai bine o gustărică, până una alta, ce ziceţi: n-ar fi cazul să luăm câte un păhăruţ de votcă, ai?!

  Cuvintele acestea răsunară cu atâta mânie sarcastică, încât nu mai era chip să nu urmăm imediat îndemnul furios al domnului Bahceev. Repede ne urcarăm cu toţii în trăsură şi caii porniră în goana mare.

  Un timp, nimeni n-a scos o vorbă. Unchiul, din când în când, mă privea cu mult înţeles, evitând totuşi să vorbească cu mine de faţă cu ceilalţi. Uneori cădea într-o îngândurare adâncă, pentru ca deodată să tresară, trezindu-se parcă din aţipeală şi să se uite neliniştit în jurul său. Mizincikov părea foarte calm, trăgea tacticos din trabuc şi se uita plin de demnitate, cu aerul omului jignit pe nedrept. În schimb, Bahceev se vânzolea pentru toţi. Mormăia sub nas, arunca indignat în jur nişte priviri nimicitoare; roşea, pufnea cu năduf, scuipa mereu într-o parte şi nu izbutea nicicum să se liniştească.

  — Eşti sigur, Stepan Alexeici, că au luat-o spre Mişino? Întrebă deodată unchiu-meu. Ar fi cam douăzeci de kilometri până acolo, adăugă el, adresându-mi-se mie; un sătuc prăpădit de vreo treizeci de suflete, de curând cumpărat de la foştii proprietari de un funcţionar din administraţia gubernială. Un cârcotaş fără pereche! Cel puţin aşa spune lumea; poate că greşesc. Stepan Alexeici susţine că Obnoskin nu putea să plece decât acolo şi că acest funcţionar îl ajută.

  — Dacă vă spun că acolo s-au dus! Răbufni Bahceev aprin-zându-se iar. Unde naiba în altă parte, decât la Mişino! Decât că acolo, la Mişino, cinevaşilea i-o fi spunând acum Mitka, nu Obnoskin! Trei ore încheiate am pierdut pălăvrăgind în curte!

  — N-avea grijă, interveni Mizincikov, îi prindem.

  — Da, îi prindem, sigur! Crezi că stau să te aştepte pe tine! Caseta o ţinea doar în mână; s-a dus, să nu mai vorbim de ea!

  — Linişteşte-te, Stepan Alexeici, linişteşte-te; îi ajungem din urmă, fii pe pace, zise unchiu-meu, n-au avut timp să pună la cale nimic – ai să vezi că aşa este.

  — N-au avut timp să pună la cale! Îl îngână furios domnul Bahceev. Ce nu apucă ea să facă, nu te uita că arată aşa de blândă! „E aşa de blândă, îi auzi înduioşându-se pe unii, e aşa de blândă şi cuminte!” adăugă el cu glas subţiat, imitând, desigur, pe cineva. „A suferit atâta!” Poftim ce blândă şi cuminte este! De cuminte ce este, pesemne, a luat-o razna nenorocita asta, arătându-ne călcâiele! Iar tu aleargă pe urmele ei cu limba scoasă de un cot, pornind cu noaptea în cap pe drumuri! Nu-i chip măcar să se roage în tihnă omul de ziua sfintei sărbători. Ptiu!

  — Şi totuşi, nu-i o minoră, am zis eu, nu se află sub tutelă şi n-ai cum s-o readuci cu sila, dacă nu vrea să vină. Ce ne facem atunci?

  — Aşa este, nici vorbă, încuviinţă unchiul. Dar sunt convins că o să vrea. Se întoarce, te asigur. I-a căşunat ei acum, aşa, aiurea… Cum ne vede însă că apărem, chiar ea va cere s-o ducem înapoi, garantez. Nu se poate, dragul meu, s-o lăsăm chiar aşa, la voia întâmplării, să cadă pradă unui nemernic; e de datoria noastră, ca să zic aşa…

  — Nu se află sub tutelă 1 Auzi! Se oţărî Bahceev, gata să mă sugrume. E proastă, nenişorule, dă în gropi de proastă ce este – nu că n-ai cum s-o întorci fiindcă nu se află sub tutelă. N-am vrut ieri să-ţi vorbesc despre ea, dar am intrat dăunăzi din greşeală în camera ei şi ce să văd: juca singură ecoseza, cu pumnii pe şolduri şi admirându-se în oglindă! Şi gătită – ca în jurnalele de reclame! Ptiu 1 şi am plecat. Încă de atunci am prevăzut totul, de parcă i-aş fi citit pe frunte.

  — De ce s-o judecăm cu atâta asprime? Am încercat eu să atenuez cu oarecare sfială. Se ştie doar că Tatiana Ivanovna… Nu-i complet sănătoasă. Sau, mai bine zis, că suferă de o manie… Singurul şi adevăratul vinovat este de fapt Obnoskin.

  — Nu-i complet sănătoasă! Poftim de stai de vorbă cu el! Se aprinse iar burduhănosul, roşu de mânie. Omul acesta parcă s-a jurat să mă înfurie cu orice preţ! Încă de ieri şi-a pus în gând şi s-a jurat! E proastă, nene, ţi-o repet, e o proastă sadea şi nu e cum vrei să spui dumneata, că, adică, nu e prea sănătoasă; din copilărie s-a scrântit visând la aventuri amoroase I Şi uite că acum calcă în străchini; amorul acesta a dus-o până la ultima limită. Cât despre ăla cu barbişonul, nici numele nu vreau să i-l aud! Îmi închipui că a şi tulit-o cu bănişorii în buzunar, din-din-din şi-şi râde pe sub mustaţă.

  — Crezi într-adevăr că o părăseşte imediat?

  — Păi sigur! Ce nevoie are să care cu dânsul o asemenea comoară? Ce să facă cu ea? Îi ia părăluţele, o lasă undeva în drum sub o tufă, urcă în trăsură şi pe-aici ţi-e calea! Iară dumneaei să mai stea niţeluş sub tufă şi să miroasă floricele!

  — Ei lasă, că prea exagerezi, Stepan, n-o fi chiar aşa! Strigă unchiul. De altfel, nu înţeleg de ce te superi atâta? Mă şi mir chiar, uitându-mă la