Nu încăpea nici o îndoială că era el. Trăgându-mi încetişor picioarele de sub el, m-am ridicat în capul oaselor şi l-am privit cu nedumerirea buimacă a omului trezit brusc din somn.

  — Uite-l cum mă priveşte! Strigă grăsanul. Ce te-ai holbat aşa? Scoală-te, flăcăule, scoală-te! De o jumătate de oră mă zbat să te trezesc; cască ochii mari!

  — Dar ce s-a întâmplat? Cât e ora?

  — Ora e cam matinală, e drept, dar Fevronia22 noastră n-a mai aşteptat să se facă ziuă şi a luat-o din loc. Scoală, plecăm tn urmărire!

  — Care Fevronia?

  — A noastră, cea neroadă! A şters-o! Cu noaptea în cap! Am trecut pe la dumneata numai ca să te trezesc din somn şi uite că mă căznesc de două ore! Scoală, nene, te aşteaptă şi unchiul. Ne-a făcut figura! Uite c-am ajuns la sărbătoarea cea mare, adăugă el cu enervare răutăcioasă în glas.

  — Dar despre cine, despre ce este vorba? Am întrebat eu nerăbdător, deşi cam începusem să mă dumiresc. Vorbeşti cumva despre Tatiana Ivanovna?

  — Păi, cine altul? Am tot spus, i-am prevenit – n-au vrut să mă asculte! Ca să ne pomenim acuma cu această felicitare de sărbătoarea cea aşteptată! E nebună după amoruri, numai la asta se gândeşte! Ptiu! Dar şi ăla, ala, ce pramatie! Ăla cu barbişonul…!

  — Mizincikov?

  — Piei, drace! Dar vino-ţi în fire, omule; trezeşte-te odată, măcar întru cinstirea sfintei sărbători de astăzi! Se vede treaba că ai cam scăpat la băutură aseară, dacă ţi-e capul tulbure şi acum! Ce tot îndrugi despre Mizincikov? Cu Obnoskin a fugit, nu cu Mizincikov. Ivan Ivanâci Mizincikov e un om binecrescut şi cu scaun la cap; merge şi el cu noi în urmărire.

  — Ce spui? Am strigat eu săltându-mă în pat. A fugit cu Obnoskin?

  — Măi, ce om sâcâitor! S-a necăjit burduhănosul, sărind din loc. Ii spui ca unui om cu învăţătură înaltă ce se întâmplă aievea, iar el se pierde în tot felul de îndoieli! Ei bine, flăcăule, dacă vrei să mergi cu noi, scoală-te, trage-ţi pantalonaşii, căci eu n-am timp

  ; de pălăvrăgeală; şi aşa am pierdut destul timp preţios cu tine! Şi părăsi caraera supărat foc. „

  Surprins de vestea uluitoare, am sărit din pat, m-am îmbrăcat în grabă şi am alergat afară. Crezând că-l găsesc pe unchiul în aripa principală a conacului, unde părea că toată lumea doarme şi nu ştie ce se petrece afară, am urcat încetişor treptele pridvorului şi, dând să intru în vestibul, m-am pomenit faţă în faţă cu Nastenka. Era îmbrăcată la repezeală, într-un capot de dimineaţă sau, • /.

  — Poate, rochie de casă. Avea părul încă nepieptănat: se vedea că * tocmai sărise din pat şi aştepta pe cineva în vestibul.

  — Spune-mi, este adevărat că Tatiana Ivanovna a plecat cu Obnoskin? Mă întrebă ea cu glas întretăiat, palidă şi speriată.

  — Aşa se pare. II caut pe unchiul; pornim în urmărirea lor.

  — O! Aduceţi-o mai repede înapoi! E pierdută dacă n-o aduceţi!

  — Dar unde e unchiul?

  — S-o fi dus la grajduri; i se pregăteşte trăsura. Eu îl aşteptam aici. Ascultă, spune-i din partea mea că vreau negreşit să plec chiar astăzi; sunt hotărâtă. Plec cu tatăl meu; de va fi posibil, plec chiar peste câteva ore. Acum, totul e pierdut! Totul e pierdut!

  Spunându-mi asta, mă privea cu ochii pierduţi, rătăciţi şi deodată izbucni în lacrimi. O ameninţa, se pare, o criză de isterie.

  — Linişteşte-te! Am încercat eu s-o calmez. Eu aş zice, dim-u potrivă, că totul merge spre mai bine – ai să vezi… Ce-i cu dumneata, Nastasia Evgrafovna?

  — Nu ştiu… Nu ştiu ce-i cu mine, murmură ea sufocându-se şi strângându-mi mâinile fără să-şi dea seama. Spune-i…

  În clipa aceea se auzi îndărătul uşii din dreapta un foşnet.

  Speriată, ea îmi lăsă mâmile şi, fără să-şi fi isprăvit vorba, fugi pe scară sus.

  Am găsit grupul întreg – adică pe unchiu-meu, pe Bahceev şi pe Mizincikov – în curtea din fund, lângă grajduri. O pereche de cai odihniţi erau înhămaţi la caleaşca lui Bahceev. Totul era gata pentru plecare şi mă aşteptau numai pe mine.

  — Iată-l că vine! Strigă unchiu-meu zărindu-mă. Ai auzit, dragul meu? Adăugă el cu o expresie ciudată pe faţă.

  Glasul, ochii şi toate mişcările lui trădau un amestec de teamă, de zăpăceală, dar şi o licărire de speranţă totodată. Îşi dădea seama că în viaţa sa intervine o schimbare radicală.

  Mă puseră la curent imediat cu toate amănuntele. Domnul Bahceev, după o noapte de insomnie, porni de acasă dis-de-dimineaţă ca să apuce slujba utreniei la biserica mânăstirii aflate numai la cinci verste de moşia lui, Când să cotească de fe şosea spre mâ* năstire, întâlni un docar care trecu în goana mare; în docar îi zări pe Tatiana Ivanovna şi pe Obnoskin. Tatiana Ivanovna părea plânsă şi cam speriată; văzându-l pe Bahceev, scoase un ţipăt, întinzându^şi mâinile spre el şi implorându-i parcă apărare – cel puţin astfel reieşea din relatarea acestuia…: „. Iar el, ticălosul cu barbişon, adăugă Bahceev, stă zgribulit, nici viu, nici mort; dar degeaba, drăguţule, nu te poţi ascunde 1” Fără a sta mult pe gânduri, Stepan Alexeici întoarse iar pe şosea, zorind în goana mare la Stepancikovo; îi trezi pe unchiul meu, pe Mizincikov şi, la urmă şi pe mine. Hotărâră imediat să pornească în urmărirea fugarilor.

  — Dar ce zici de Obnoskin, de Obnoskin… Spunea unchiul, privindu-mă ţintă, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună şi altceva, cine s-ar fi aşteptat!

  — De la un mizerabil ca el te poţi aştepta oricând la cine ştie ce ticăloşie! Strigă Mizincikov, revoltat la culme şi se întoarse pe loc, ferindu-şi ochii de privirea mea.

  — Ei, ce facem, pornim, sau nu pornim? Ori