— Dragul meu! Strigă unchiul, tocmai la asta mă gândeam, venind încoace!

  — Şi ce ai hotărât?

  — Exact aşa şi irevocabil! Mă hotărâsem chiar înainte de a începe să-ţi povestesc!

  — Bravo, unchiule!

  Şi l-am strâns în braţe de bucurie.

  Am stat mult de vorbă. I-am expus toate argumentele, demonstrând absoluta necesitate a căsătoriei lui cu Nastenka, fapt de care de altfel el însuşi îşi dădea seama mai bine decât mine. Dar pledoaria mea era cam agitată. Mă bucuram sincer pentru unchiul. Pe de altă parte şi sentimentul datoriei îl îndemna să acţioneze, altminteri nu s-ar fi hotărât niciodată. Era un om care avea cultul datoriei şi-şi respecta cu sfinţenie obligaţiile. Şi totuşi nu-mi închipuiam de loc cum vor decurge lucrurile. Ştiam şi credeam orbeşte că unchiul nu va da înapoi de la ceea ce a recunoscut o dată ca fiind o îndatorire a lui; dar nu-mi venea a crede că va găsi destule puteri ca să se împotrivească celor din casă. Şi, de aceea, căutam să-l aţâţ cât mai mult, să-l determin să acţioneze, îndem-nându-l cu toată înflăcărarea mea tinerească.

  — Cu atât mai mult, continuam eu, cu cât acum totul e clarificat şi ultimele dumitale îndoieli s-au risipit! S-a întâmplat exact ceea ce n-ai prevăzut dumneata, deşi toată lumea observase şi îşi dăduse seama mai de mult: Nastasia Evgrafovna te iubeşte! E posibil oare să admiţi, strigam din ce în ce mai înflăcărat, ca dragostea ei curată să se întoarcă împotriva ei, acoperind-o de ruşine şi dezonoare?

  — Niciodată! Dar mă întreb, dragul meu, voi fi şi eu, în sfârşit, un om fericit? E cu putinţă oare? Se bucura unchiul, îmbrăţişându-mă. Şi cum de s-o fi îndrăgostit de mine şi pentru ce? Pentru ce? S-ar părea că nu am nimic deosebit… In comparaţie cu ea, sunt un om bătrân şi nu puteam să-mi închipui, zău nu mă aşteptam! Îngerul meu, îngeraşul… Ascultă, Serioja, adineauri m-ai întrebat dacă nu cumva sunt îndrăgostit de ea: cu ce gând?

  — Am văzut doar atâta, unchiule, că o iubeşti aşa cum nu se poate mai mult: o iubeai şi totuşi nu erai conştient de acest lucru. Gândeşte-te! Mă chemi de la Petersburg ca să mă însori cu dânsa şi numai pentru ca să-ţi devină nepoată şi astfel s-o ai mereu în preajma dumitale…

  — Şi… Mă ierţi pentru asta, Serghei?

  — Mai încape vorbă, unchiule!… Şi unchiul mă îmbrăţişa din nou.

  — Ai grijă deci, unchiule, toţi sunt împotriva dumitale: trebuie să te răzvrăteşti şi să acţionezi hotărât împotriva tuturor şi fără cea mai mică amânare, chiar mâine.

  — Da… Da, mâine! Repetă el, oarecum îngândurat şi trebuie acţionat, ştii, cu bărbăţie, cu tot curajul, în chipul cel mai nobil, cu toată tăria sufletească… Exact, cu toată tăria sufletească!

  — Să nu te laşi intimidat, unchiule!

  — Nu mă las, Serioja! Un singur lucru: nu ştiu cum să încep!

  — Nu te mai gândi la asta, unchiule. Ziua de mâine va hotărî totul. Astăzi caută să te calmezi, să te reculegi. Cu cât ai să te frămânţi mai mult, cu atât e mai rău. Iar dacă Foma deschide gura, îl dai imediat afară din casă şi-l striveşti ca pe un vierme.

  — Dar nu s-ar putea cumva fără să-l dau afară? Eu, dragă Serioja, am hotărât să procedez aşa: chiar mâine mă duc la el, dis-de-dimineaţă, îi povestesc totul, uite, cum ţi-am povestit ţie; nu se poate ca el să nu mă înţeleagă; el este generos, cel mai nobil şi mai generos dintre oameni! Dar mă nelinişteşte un lucru: nu cumva mămiţica a şi prevenito pe Tatiana Ivanovna despre cererea mea în căsătorie pe care trebuia s-o fac mâine? Atunci ar fi mai complicat.

  — Nu-ţi face griji cu Tatiana Ivanovna, unchiule.

  Şi atunci i-am povestit scena din boschet cu Obnoskin. Unchiul a rămas foarte mirat. Nu i-am spus nici un cuvânt despre Mizincikov.

  — Dar e fantasmagorică! O fiinţă fantasmagorică! Strigă el. Sărmana de ea! Ei îi dau târcoale, vor să profite de naivitatea ei!

  Şi zici că Obnoskin era? Păi, îl ştiam plecat… Ciudat, tare ciudat! Sunt uluit, Serioja… Chiar mâine trebuie să cercetăm cum stau lucrurile şi să luăm măsuri… Dar eşti convins, eşti absolut convins că era Tatiana Ivanovna?

  I-am răspuns că, deşi n-am văzut-o la faţă, am motive serioase să fiu încredinţat că era Tatiana Ivanovna.

  — Hm! N-o fi fost vreo aventură cu una din slujnicele din curte, iar ţie ţi s-a părut că-i Tatiana Ivanovna? N-a fost cumva Daşa, fiica grădinarului? E o fetişcană şireată şi îndrăzneaţă! S-a observat că se pricepe la alde astea, de aceea o şi spun. Anna Nilovna a urmărit-o şi s-a convins… Dar nu se poate! Nu spunea chiar el că intenţionează să se însoare? Ciudat! Ciudat!

  În cele din urmă, ne despărţirăm. L-am îmbrăţişat şi l-am binecuvântat pe unchiul. „Mâine, mâine, repeta el, se va hotărî totul, chiar înainte de a te fi trezit din somn; da, se va hotărî totul. Mă duc la Foma şi procedez cavalereşte: îi dezvălui ca unui frate bun toate ascunzişurile inimii mele, tot ce simt. Rămâi cu bine, Serioja. Du-te şi te culcă, ai obosit; în ce mă priveşte, cred că toată noaptea n-am să închid ochii.”

  Unchiul plecă. M-am culcat îndată, frânt de oboseală, istovit de atâta zbucium. Fusese o zi grea. Nervii îmi erau zdruncinaţi şi înainte de a adormi am tresărit de câteva ori frământându-mă. Dar oricât de ciudate au fost impresiile mele la culcare, totuşi ciudăţenia lor trebuie să pălească complet în faţa felului original în care m-am trezit în dimineaţa următoare.

  PARTEA A DOUA ŞI ULTIMA.

  URMĂRIREA.

  Dormeam adânc, fără visuri. Deodată am simţit că pe picioarele mele se lasă o greutate insuportabilă. Am scos un ţipăt şi m-am trezit. Se făcuse ziuă; soarele îmi inunda odaia cu săgeţi sclipi-