— Ai văzut-o, desigur, pe doamna, care se afla împreună cu mine în boschet?

  — Am văzut-o, dar n-am recunoscut cine este.

  — A, n-ai recunoscut-o!… Această doamnă va deveni curând soţia mea.

  — Te felicit. Şi cu ce aş putea să-ţi fiu de folos?

  I – îţi cer un singur lucru: să nu divulgi taina că m-ai văzut aici cu această doamnă.

  „Cine o fi fost, oare? Reflectai intrigat, nu cumva…”

  — Zău nu ştiu, i^am răspuns Iui Obnoskin. Sper că nu-mi vei lua în nume de rău, dar nu pot să-ţi dau cuvântul…

  — Ba nu, pentru numele lui Dumnezeu, te rog, implora Obnoskin, înţelege situaţia mea: este un secret. Şi dumneata poate că vei fi logodnic, atunci şi eu, din partea mea…

  — St! Vine cineva!

  — Unde?

  Într-adevăr, la vreo treizeci de paşi de noi, abia observată, se profila umbra unui om în mers.

  — E… E, probabil, Foma Fomici! Şopti Obnoskin, tremurând din tot corpul. L-am recunoscut după mers. Dumnezeule! Auzi şi alţi paşi de cealaltă parte! Ai auzit?… Adio! Mulţumesc şi… Te implor…

  Obnoskin dispăru. Peste un minut, răsări în faţa mea, ca din pământ, unchiul.

  — Tu eşti, Serioja? Mă strigă el. Totul e pierdut! Totul e pierdut!

  Am observat că şi el tremura din tot corpul.

  — Ce anume e pierdut, unchiule?

  — Să mergem! Zise el cu respiraţia întretăiată şi, prinzân-du-mă de mână, mă târî după el. Dar tot drumul până la pavilion n-a scos o vorbă şi nici pe mine nu m-a lăsat să deschid gura. Mă aşteptam Ia ceva cu totul neobişnuit şi aproape că nu greşisem. Când am intrat în odaia mea, i s-a făcut rău; era palid ca un cadavru. L-am stropit cu apă; „s-o fi întâmplat ceva groaznic, gândeam eu, de vreme ce un om ca dânsul a putut să leşine”.

  — Unchiule, ce-i cu dumneata? L-am întrebat eu în sfârşit.

  — Totul e pierdut, Serioja! Foma m-a surprins în parc împreună cu Nastenka şi chiar în clipa când o sărutam.

  — O sărutai! In parc! Am strigat, privindu-l uluit.

  — In parc, dragul meu. M-a împins păcatul! Trebuia neapărat s-o întâânesc. Voiam să-i spun, s-o conving în privinţa ta, adică. Ea mă aştepta de o oră pe banca aceea dărâmată, dincolo de eleşteu… Venea deseori acolo, când aveam ceva de vorbit.

  — Deseori, unchiule?

  — Deseori, dragul meu! În ultimul timp, ne întââneam aproape în fiecare noapte. Se pare însă că ne urmăreau – de data asta sunt sigur şi mai sunt sigur că Anna Nilovna pusese totul la cale. De la o vreme, am încetat să ne mai întâlnim; de vreo patru zile, nu ne-am văzut de loc acolo: şi uite că astăzi trebuia neapărat să stăm de vorbă. Vezi doar şi tu singur că trebuia neapărat: cum puteam să-i spun, altminteri? Mă duc în speranţa s-o găsesc acolo şi, de fapt, mă aştepta de o oră: avea şi dânsa să-mi comunice ceva…

  — Dumnezeule, ce imprudenţă! Ştiaţi doar că sunteţi urmăriţi!

  — Era un moment critic, Serioja; trebuia să ne spunem multe. Ziua nu îndrăznesc nici măcar să mă uit la ea: stă cu ochii aţintiţi într-un colţ, iar eu mă uit dinadins în alt colţ, ca şi cum nici n-aş observa că există pe lume. Iar noaptea, ne întâlnim şi discutăm în voie…

  — Ei şi ce s-a întâmplat, unchiule?

  — Nici n-am apucat să spun două vorbe, ştii, inima-mi bătea. Să-mi sară din piept, ochii mi se umpluseră de lacrimi; mă apuc s-o conving să se mărite cu tine, la care ea îmi spune: „Se vede că nu mă iubeşti, se vede că nu observi nimic” şi deodată sare la pieptul meu, mă îmbrăţişează şi izbucneşte în plâns! „Eu, zice, numai pe dumneata te iubesc şi nu mă mărit cu nimeni. Te iubesc de mult, dar nici cu dumneata n-am să mă mărit, mâine plec la mânăstire.”

  — Dumnezeule! Chiar aşa a spus? Ei şi după aceea, după aceea, unchiule?

  — Deodată mă uit şi ce-mi văd ochii, în faţa noastră – Foma! De unde naiba a răsărit? Să fi stat ascuns după vreo tufă, aştep-tând să ne surprindă?

  — Ticălosul!

  — Am rămas încremenit! Nastenka o luă la fugă, iar Foma Fomici trecu pe lângă noi fără să scoată o vorbă, ba îmi făcu şi cu degetul în semn de ameninţare – îţi dai seama, Serghei, ce tărăboi va fi mâine?

  — Bineînţeles, îmi închipui 1

  — Iţi dai seama, strigă el desperat, sărind de pe scaun, îţi dai seama că ei vor s-o piardă, s-o facă de ruşine, s-o dezonoreze; caută un pretext ca s-o împroaşte cu noroi şi pentru asta s-o dea afară; şi iată că l-au şi găsit! Spuneau doar, că între noi ar exista legături nepermise! Tot ei, nemernicii, susţineau că şi cu Vidopleasov întreţine asemenea relaţii! Toate erau scorneli de ale Annei Nilova. Ce va fi acum? Ce se va întâmpla mâine? Crezi că Foma va povesti?

  — Va povesti negreşit, unchiule.

  — Dacă va povesti cumva, dacă va îndrăzni să povestească… Zise el, muşcându-şi buza şi strângând din pumni, dar nu, nu cred!

  Nu va povesti, îşi va da seama… E un om cu inimă nobilă! O va cruţa…

  — O va cruţa sau nu, am zis cu hotărâre, în orice caz e de datoria dumitale, unchiule, chiar mâine s-o ceri în căsătorie pe Nastasia Evgrafovna.

  Unchiul rămase nemişcat, privindu-mă ţintă.

  — Iţi dai seama, unchiule, că vei dezonora fata, dacă vor afla povestea asta? Iţi dai seama că trebuie să preîntâmpini nenorocirea şi cât mai repede posibil; că eşti dator să-i priveşti drept în ochi cu tot curajul şi cu toată mândria, s-o ceri în căsătorie de faţă cu toţi, trecând peste toate socotelile lor şi făcându-l pe Foma praf