I-am repetat încă o dată, relatând totul în amănunt. Când am ajuns la momentul în care Nastenka exprima speranţa că prin plecarea ei l-ar salva pe unchiul de Tatiana Ivanovna, el surâse amar.

  — Să mă salveze! Să mă salveze până a doua zi!

  — Nu cumva vrei să spui, unchiule, că te vei căsători cu Tatiana Ivanovna? Strigai eu desperat.

  — Dar cum altfel i-aş fi înduplecat ca Nastia să nu fie dată afară mâine? Chiar mâine fac cererea în căsătorie; mi-am dat cuvântul.

  — Aşadar, te-ai decis, unchiule?

  — Ce puteam să fac, ce altceva aş fi putut face, dragul meu? Mi se sfâşie inima, dar a trebuit s-o fac. Mâine prezint cererea în căsătorie; nunta va avea loc, aşa s-a hotărât, într-un cadru de familie, discret; de altfel, e şi mai bine într-un cerc de familie. Am să te rog să-mi fii cavaler de onoare. Ţi-am spus, mi se pare, că un timp nu vor întreprinde nimic împotriva ta. Ce să fac, dragul meu? M-au tot bătut la cap, cică: „Pentru copii va veni în casă toată averea ei!” Fireşte, ce nu face omul pentru copiii lui? Vorba ceea, umbli şi cu capul în jos şi cred că, în această privinţă, ei judecă bine. Doar trebuie să fac măcar ceva şi pentru familie. N-o să rămân toată viaţa ca un trântor!

  — Bine, unchiule, dar cum să te însori cu o nebună? M-am indignat eu, pierzându-mi cumpătul şi cu inima strânsă de durere.

  — Ei, chiar aşa: nebună! Nu-i de loc nebună, ci, uite aşa, a trecut prin tot felul de nenorociri… Ce să fac, dragul meu, aş fi bucuros să fie una cu mintea întreagă… Dar lasă că şi dintr-astea ce pramatii se mai nimeresc! Să ştii însă că e tare bună la inimă, e foarte generoasă!

  — Dumnezeule! Văd că te-ai şi împăcat cu acest gând! Am izbucnit cu desperare.

  — Spune-mi şi tu, ce altă soluţie puteam găsi? Că doar, pentru binele meu se străduiesc ei şi apoi presimţeam mai de mult că, mai curând sau mai târziu, tot nu scap: mă vor sili să mă însor. Mai bine s-o fac acuma decât să mai am gâlceavă în casă. Am să-ţi spun, frate Serioja, cu toată sinceritatea: pe de o parte, sunt şi bucuros. M-am hotărât şi gata, cel puţin am scăpat de o povară – îmi voi recăpăta liniştea. Chiar şi acum veneam aici aproape împăcat cu desăvârşire. Aşa mi-e soarta, se vede 1 Principalul e că Nastia rămâne cu noi. Doar, cu această condiţie am consimţit. Şi, când colo, aflu că ea din proprie iniţiativă vrea să fugă! Dar asta nu se va întâmpla niciodată! Strigă unchiul iz- (bând cu piciorul în podea. Ascultă, Serghei, adăugă el cu un aer,: hotărât, aşteaptă-mă aici, nu pleca nicăieri; mă întorc îndată.

  — Dar unde te duci, unchiule?

  — Poate că reuşesc s-o văd, Serghei; lucrurile se vor lămuri, crede-mă, se va lămuri totul şi… Şi… Te vei căsători cu ea – îţi dau cuvântul meu de onoare!

  Unchiul ieşi repede din încăpere şi o luă spre parc, dar nu spre clădirea principală a conacului. L-am urmărit de la fereastră.

 XII

 CATASTROFA.

  Am rămas singur. Eram într-o situaţie insuportabilă: fusesem refuzat şi totuşi unchiul voia să mă însoare aproape cu forţa. Gândurile mi-erau încâlcite. Mizincikov, cu propunerea lui, nu-mi ieşea din cap. Unchiul trebuia salvat cu orice preţ! M-am gândit chiar să-l caut pe Mizincikov şi să-i relatez totul. Dar unde s-o fi dus unchiul, totuşi? Mi-a spus chiar el că vrea să stea de vorbă cu Nastenka, dar a luat-o prin parc. Îmi trecu prin minte că au întâlniri secrete şi un sentiment neplăcut îmi strânse inima. Mi-am amintit de cuvintele lui Mizincikov despre legătura lor tăinuită… Dar după ce am mai reflectat o clipă, am respins cu indignare bănuielile mele. Unchiul nu era capabil de minciună: lucru evident. Neliniştea mea creştea cu fiecare clipă. Am ieşit, fără să-mi dau seama, în pridvor, apucând spre fundul parcului, pe aceeaşi alee pe care dispăruse unchiul. Luna răsărise. Cunoşteam parcul de-a lungul şi de-a latul şi nu-mi era teamă că mă voi rătăci. Apropiindu-mă de vechiul boschet, situat pe malul eleşteului părăsit şi năpădit de mătasea-broaştei, mă oprii brusc locului, în-trucât mi se păru că aud nişte voci venind din boschet. Nu sunt în stare să-mi exprim sentimentul ciudat de necaz care pusese stăpâ-nire pe mine! Eram convins că sunt ei doi, unchiul şi Nastenka şi continuam să mă apropii, încercând să-mi liniştesc conştiinţa că merg cu paşi obişnuiţi şi nu mă furişez. Deodată, auzii clar un zgomot de sărut, urmat de nişte cuvinte înflăcărate şi imediat după aceea – un ţipăt ascuţit de femeie. In aceeaşi clipă, ieşi alergând din boschet o femeie în rochie albă şi trecu vertiginos pe lângă mine ca o rândunică. Mi s-a părut chiar că-şi acoperea faţa cu mâinile, ca să nu fie recunoscută: mă zăriseră probabil din boschet. Mare mi-a fost însă mirarea, când în persoana cavalerului care apăru din boschet în urma doamnei speriate – îl recunoscui pe Obnoskin, pe Obnoskin care, după spusa lui Mizincikov, plecase demult din Stepancikovo! La rândul său şi Obnoskin, văzându-mă, se fâstâci groaznic: toată insolenţa lui dispăruse.

  — Scuză^mă, dar… Nu m-am aşteptat de loc să te întâlnesc, se bâlbâi el, zâmbind silit.

  — Nici eu pe dumneata, i-am răspuns ironic, cu atât mai mult că te ştiam plecat.

  — Ba nu… Eu numai aşa… Am condus-o puţin pe mămiţica. Îmi dai voie să mă adresez dumitale ca celui mai nobil om din lume?

  — Cu ce anume?

  — Există cazuri – şi cred că eşti de acord cu asta • – când un om cu inimă nobilă este nevoit să se adreseze şi să apeleze la nobleţea sufletească a unui alt om, cu adevărat nobil… Sper că mă-nţelegi…

  — Nu spera, pentru că