tipar asemenea rezultate”) sunt cei mai notabili. Dintre criticii de meserie, doar delicatul Ibrăileanu i-a făcut imputări. Aceste rezerve, perfect acceptabile într-un sistem literar funcțional, n-au știrbit totuși cu nimic prestigiul romanului. Acesta va primi, de altfel, marele premiu al Academiei Române în anul în care, de exemplu, Lucian Blaga (cu volumul Pietre pentru templul meu) împărțea distincția secundară cu alți doi scriitori. Prea emoționat de veste, Rebreanu nu se prezintă la ceremonie, delegându-și în schimb soția, pe Fanny, să-l reprezite în fața înaltului for.

Putem conclude că reușita lui Ion a fost generală. E greu de explicat de ce, atunci, Rebreanu a preferat să-l treacă sub o relativă tăcere. Probabil pentru că ipostaza de victimă a contemporanilor e mai avantajoasă sub raportul popularității. Brevetat de romantici, mitul scriitorului neînțeles, ignorat de comentatori e mai longeviv decât s-ar crede. Fie că a intuit-o spontan, fie că doar s-a prevalat inteligent de ea, această legitate a succesului a acționat și în cazul lui Rebreanu. În lumina ei, devine cu atât mai interesant să încercăm să redesenăm, fie și numai succint, din câteva linii, profilul interior al acestui romancier aflat, ca personalitate, în umbra propriilor romane.

Într-un capitol din cartea, deja menționată, dedicată prozatorului, Lucian Raicu vorbește pe larg despre un „mit al omeniei” care-l însoțește pe Liviu Rebreanu în amintirea celor care l-au cunoscut. Călinescu, Sorbul, Cioculescu sau Camil Petrescu sunt convocați pe rând pentru a edifica această imagine. Confirmată, de altfel, și de o serie de gesturi de impact, de felul aceluia de a pleda public (în 1937) în apărarea lui Sadoveanu, devenit țintă a atacurilor legionare. Scriitorul pare a fi fost animat de o admirabilă solidaritate de breaslă. Ins debonar prin structură, s-a ferit să întrețină dihonii de lungă durată și să cauționeze invidii otrăvitoare. Sociabilitatea lui era mai degrabă una pozitivă.

Dintre toate aceste bune legături, una mi se pare simptomatică: relația de tip love-hate pe care prozatorul a dezvoltat-o cu Ion Minulescu. S-au cunoscut în Bucureștiul în care Rebreanu tocmai descinsese, au frecventat aceleași cercuri, s-au despărțit cu varii prilejuri. Și totuși, la 1920, Fanny se străduia încă să-și convingă pe cale epistolară soțul că Minulescu nu e omul cu care să se asocieze (aveau în plan să scoată împreună o revistă). E drept că autorul Romanțelor pentru mai târziu avea o lungă experiență a notorietății. Debutase, cum știm, en fanfare în 1908 și se impusese drept unul din cei mai iubiți poeți ai momentului. Cabotin desăvârșit, el oferea publicului exact spectacolul de care acesta avea nevoie. (Inclusiv la propriu: luase lecții la Conservator pentru a-și putea declama versurile). Era un extraordinar „impresar” al poeziei simboliste, deja la modă după primul deceniu al secolului trecut. Oare admirația pe care i-o purta Rebreanu nu avea și cauze mai adânci decât simpla amiciție literară? După părerea mea, nu e exclus ca acesta să fi văzut în Minulescu un soi de „dublu” al său.

Rechizitoriul pus pe hârtie de Fanny e categoric. În două rânduri, în aceeași scrisoare (din 14 august 1920), ea își previne soțul:

„Îmi scrii că faci cu Minulescu revista. Rău faci, Liviule scump. Am mereu în cap minunata poreclă a lui Stamatiad. Gândește-te bine dacă se face să începi cu un om care în toate împrejurările nu ți-a arătat decât răutate. Bagă bine de seamă. [...] Liviul meu scump, înainte de a închide scrisoarea, vreau să-ți mai spun ceva. Dacă am oroare să faci revista cu M. e că nu ți-a fost decât totdeauna un dușman periculos. Ții tu minte afacerea de la Societatea Scriitorilor ? Ții tu minte când ai fugit la Iași ? În fine, în toate împrejurările a fost un ordinar și-un meschin față de tine. Am eu presimțirile mele că și în această afacere nu-ți va da pace. Vei avea numai intrigi și neplăceri. Va ști el cum să intre sub pielea lui Benvenisti. Ascultă-mă. Nu te supăra, Liviule scump, pe mine, dar nu-l pot suferi. E o l..., cum zice St. Tu fă ce vrei, e simpla mea, umila mea părere. Tu să nu intri în combinație cu el”.

Întregul efort persuasiv al femeii va rămâne fără rezultat. Cei doi se vor asocia, un an mai târziu (les grands esprits...), în editarea unei publicații lunare, Cetiți-mă, care va dura din decembrie 1921 până în martie 1922. Invitația din titlu era totuși ușor ipocrită: la data respectivă, nici Minulescu, nici Rebreanu nu duceau lipsă de public.

Cosmin CIOTLOȘ

ION

Dragei mele Fanny

L.R.

GLASUL PĂMÂNTULUI

CAPITOLUL I

Începutul

1

Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.

Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealuri strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești, mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul