lei într-o vreme în care majoritatea romanelor oscilau între 5 și 10 lei). Și totuși: în chip surprinzător prima ediție s-a epuizat în apoape patru luni. În martie 1921 apărea a doua ediție, de astă dată în două volume. Din 1923, drepturile de publicare ale lui Ion sunt preluate de Cartea Românească, Rebreanu primind în avans, pentru două ediții, 100 000 de lei. Povestea escaladării acestui succes pare să aibă în sine ceva romanesc.

În 1935, după șase ediții (vor fi, de toate, nouă numai în timpul vieții autorului), Adevărul literar și artistic înregistrează într-o notă amănuntul că vânzările romanului au atins un prag neobișnuit în epocă: 70 000 de exemplare. În aceste condiții, era de așteptat ca faima cărții să treacă și granițele. Prima traducere de care a beneficiat datează din 1929 (în cehă). Îi urmează, până în 1943, încă cinci, dintre care una în italiană (1930) și una în germană (1941).

Am convingerea că astfel de amănunte de context îl vor atrage pe cititorul de azi mai mult decât îl vor fi interesat pe cel de ieri. Sunt date care vorbesc despre normalitatea de altădată a spațiului public românesc. Spuneam, la începutul acestei prefețe, că Rebreanu, departe de a trata cu indiferență asemenea chestiuni accesorii, s-a preocupat de propria cotă literară. O notiță autografă (din intervalul dintre cele două ediții inițiale) reprezintă o foarte prețioasă dovadă. O transcriu, nu fără satisfacție:

„Reclama p. Ion

50 000 anunțuri p. cărțile străine;

afișe pe stradă;

din acestea, o serie a se da în programele teatrelor;”

altele a se pune în cărțile și revistele străine și române.

A se trimite librarilor;

tuturor – o circulară în care editura îi atrage atenție specială”

Dacă aici avem schița unei campanii aproape publicitare, verso-ul aceleiași foi ne dă, contabilicește, repartițiile costurilor în funcție de cerințele speciale (tiraj, broșat, cusut, copertă). Deși Ion e un roman rural, promovarea lui vădește din partea autorului o foarte citadină înțelegere a pieței de carte. (Înțelegere care unui orășean pursânge cum era Camil Petrescu îi era mai degrabă străină: în însemnările sale diaristice, acesta suferă idealist în fața succesului de librărie al omonimului său, Cezar, fără însă a mișca un deget pentru a-și recupera deficitul de popularitate). Poate că și educația militară, foarte strictă, a jucat un rol în luciditatea cu care Liviu Rebreanu a știut să-și administreze ieșirea la rampă. Poate că nici suma de frustrări acumulate până atunci n-ar trebui exclusă din ecuație. Să nu uităm că, la data când îi înmânează manuscrisul lui Benvenisti, Rebreanu era, după propria formulă, „un fel de negru literar” la editura Alcalay. Saltul de la acest statut ancilar la cel de mare romancier, de uriaș romancier, a fost semnificativ.

În orice caz, Rebreanu avea de ce să fie recunoscător publicului său. Într-un interviu acordat lui Camil Baltazar (în Vremea, nr. 416/ 1 decembrie 1935) această gratitudine e exprimată complet și exclusivist:

„Ion a apărut într-o totală indiferență critică. Nu s-a scris un articol, nu s-a publicat o notiță, cartea a apărut într-o desăvârșită tăcere. Singurul meu critic, acela care a făcut spontan rezonanța cărții, a fost lectorul din marele public. Dacă micii și marii critici m-au ignorat, cetățeanul de pe stradă, care întâmplător cetise cartea și mă întâlnea apoi, recunoscându-mă, mă îmbrățișa și mă felicita cu căldură. Ani de zile entuziasmul salutar al acestui public a fost singurul meu reazim moral și singurul meu sprijin.”

Să mai spun că flatând cititorul de rând, Rebreanu îl nedreptățea nejustificat pe acela profesionist? Simpla înșiruire a cronicarilor care au întâmpinat romanul contrazice flagrant poza pe care autorul și-o compune. Despre carte au scris, în ordine: E. Lovinescu (superlativ, în patru numere din Sburătorul, începând cu 4 decembrie), Ion Foti (în Viitorul), Mihail Sorbul (în Lamura), Tudor Vianu (în Viața românească), Octav Botez (în aceeași revistă), Alfred Moșoiu (în România nouă) sau Felix Aderca (în Izbânda). Inechitatea afirmației lui Rebreanu e cu atât mai mare cu cât acesta îi datora unui alt critic literar, Mihail Dragomirescu, însăși acomodarea cu lumea literară bucureșteană. Dragomirescu, nu altcineva, l-a angajat la Falanga, ca secretar de redacție, pentru ca apoi tot el să-și asume misiunea de a-i prefața lui Rebreanu volumul de debut. Până și omenește, adeseori ridiculizatul profesor, l-a ajutat constant pe ambițiosul expat ardelean (dacă n-ar fi decât eforturile pe care le-a depus pentru eliberarea lui din închisoare, în 1910, și tot ar trebui să conteze). Și chiar dacă nu imediat, ci abia în 1922 în revista orădeană Cele trei Crișuri, același Dragomirescu afirma despre Ion că ar fi „cel mai frumos roman românesc și unul din cele mai tipice opere de acest fel în literatura universală”. Rebreanu uită toate acestea în mod suspect. Tocmai el, care, cândva conspecta conștiincios recenziile Izabelei Sadoveanu pentru a-și forma și exersa un set de principii estetice. Mai mult decât atât, consacrarea pe care i-a asigurat-o Lovinescu s-a repercutat până azi. A intrat aproape în folclor palinodia pe care criticul și-a asumat-o generos recunoscând în Ion o reușită exemplară în ciuda faptului că acesta nu era nici pe departe un roman citadin.

E adevărat că nu toate reacțiile au fost favorabile. Dar contestările au venit mai ales dinspre confrați: Cezar Petrescu, Ioan Slavici sau, cel mai virulent, Arghezi (care pretindea a nu fi putut citi mai mult de 27 de pagini și în opinia căruia „un artist se spânzură și nu dă la