pe care prozatorul a scontat-o și-a provocat-o în numeroase alte prilejuri. Nu vorbea, tot el (de fapt: tocmai el, care trudea pe fiecare pagină la fiecare nouă transcriere și care își făcuse un riguros program zilnic de lucru), despre lungi perioade de, pur și simplu, așteptare a inspirației ? Nu își dădea el în vileag numeroasele superstiții (notează până și momentele când, adâncit în redactare, aude, ca în transă, de dincolo de fereastră, cântecul cucuvelei), dintre care, însă, o exclude pe aceea legată de numărul treisprezece ? Și nu evoca, în legătură cu celălalt roman-cult al său, Pădurea spânzuraților, fantomatice vizite nocturne?

Ce vreau să spun e că la mijloc e și un strop de disimulare strategică. Extrem de calculat cu scrisul său, Rebreanu știe că prea mult calcul poate da impresia de uscăciune. Ceea ce poate fi fatal unui scriitor. Nu fiindcă ar diminua valoarea cărților sale (aceasta, atunci când există, e imună la idiosincrazii), ci pentru că descurajează acea benignă fetișizare a autorului la care în genere cititorii sunt dispuși. (Și care, fiind un factor din afara esteticului, se dovedește totuși de-atâtea ori decisiv). Romanul apăruse de mai bine de un deceniu, avusese succes (inclusiv comercial), dar acesta trebuia consolidat. Iar prozatorul, un self-agent atent la întregul câmp literar, nu s-a sfiit să se implice în această acțiune subtilă.

E o observație pe care o face, de altfel, și cel mai competent și mai devotat specialist în materie, editorul Niculae Gheran: impresionante cantitativ și extrem de minuțioase, precizările marginale făcute de Rebreanu însuși ne scutesc să mai apelăm la alte surse. Memorialiști și cercetători deopotrivă au încercat să reconstituie (adeseori cu instrumente inadecvate) ceea ce s-ar putea numi intimitatea creatoare a autorului lui Ion. Unii, arogându-și statutul de prieteni apropiați sau chiar de confidenți ai scriitorului (postură mult exagerată), alții folosind propria fantezie în calitate de document.

Cum s-a scris romanul ne spune, din fericire, chiar cel care l-a scris. Povestea e consemnată în notele finale ale edițiilor critice (în primul rând ale aceleia de la Minerva, din 1970). Au existat, se pare, trei episoade așa-zicând generatoare. Unul dintre ele, surprins de Rebreanu și amintit destul de des în comentarii, e legat de imaginea unui țăran sărutând pământul. Era îmbrăcat în haine de sărbătoare și se credea, acolo, la hotarele satului Prislop, neobservat. Evocând momentul, Rebreanu dă, practic, cea mai scurtă definiție a romanului obiectiv. Ochiul prozatorului e prezent pretutindeni fără ca personajele lui s-o știe sau măcar s-o simtă. Al doilea episod ține de violența familială: un țăran cu stare îi administrează propriei fiice, Rodovica pe numele ei, o bătaie soră cu moartea pentru că aceasta a rămas însărcinată cu cel mai sărac flăcău din sat. Nu atât onoarea pierdută a copilei îl scoate din minți, cât gândul că eventuala reparație morală ar presupune o mezalianță. În sfârșit, ultimul „eveniment” (e chiar cuvântul întrebuințat de Rebreanu) din serie privește desele discuții pe care viitorul romancier le purta (întors în casa părintească după ce abandonase cariera militară) cu un flăcău pe cât de harnic, pe atât de amărât, Ion Pop al Glanetașului (de fapt, Rebreanu greșește patronimul: numele real al tânărului era Ion Boldijar al Glanetașului). În mare, cum se vede, schema lui Ion deja există. Rebreanu nu întârzie să constate fertilitatea literară a celor trei întâmplări. Găsește proiectului și un titlu, Zestrea, și începe redactarea eboșelor. Pe coperta caietului cu însemnări începutul e datat: 11 august 1910.

Încă zece ani, așadar, până la definitivarea manuscrisului. Planului inițial i se vor adăuga scenarii adiacente (cum e cel centrat în jurul clanului Herdelea, al cărui model l-a reprezentat în primă fază chiar familia de intelectuali rurali a scriitorului). Vor exista, în elaborarea lui, momente faste, de felul lucrului efectiv la primul capitol al primei versiuni, într-o noapte de august 1916, când, în sunetul clopotelor de la Mitropolie (care vesteau atacuri aeriene), Rebreanu a scris de la nouă seara până către șapte dimineața. După cum vor exista și zile în care disciplina cazonă pe care și-a impus-o (nulla dies sine linea) nu va da rezultate. Agendele scriitorului scot la iveală un veritabil laborator secret. Ca și Caragiale, pe care l-a admirat, Liviu Rebreanu întocmea liste de nume. Multe dintre ele, abandonate sau modificate radical. Inventarul intermediar consemna 180 de personaje; dintre acestea, romanul păstrează numai 102. Scrupulele prozatorului, care pare să caute frenetic le mot (sau mai degrabă le nom) juste sunt, ele însele, remarcabile.

Această dintâi versiune integrală va fi încheiată în 14 august 1917. Interesant e că transcrierea ei pentru tipar va fi amânată mai bine de doi ani. Abia în 1919, la începutul lui noiembrie, Rebreanu trece la revizuirea finală, în vederea publicării. Operațiunea decurge lent, cu pauze lungi, cu promisiuni neonorate. Solitudinea îi priește, de vreme ce ritmul de lucru optim și-l găsește abia când soția și fiica lipsesc de acasă, plecate fiind la Techirghiol. Sunt eliminate pasaje întregi (utile și documentate reflecții pe marginea lor face același minuțios Niculae Gheran). Sunt, de asemenea, schimbate o sumedenie de detalii provenind din realitatea cotidiană (ținând mai cu seamă de onomastică). Până la urmă, tot travaliul ia sfârșit pe 3 octombrie. Peste numai o lună și jumătate, romanul, încredințat editurii Alcalay, e în librării.

Odată cu acest moment, începe cu adevărat viața publică a lui Ion. Dintr-un autor prețuit cu rezerve în anumite cercuri (de bună calitate, totuși, căci orientate către modelul literar modernist), Liviu Rebreanu devine brusc un autor de primă linie. Momentul a fost fast și autorul o admite cu franchețe. Editorul Simon Benvenisti și-a asumat riscul tipăririi, oferindu-i autorului și un aconto. Ar fi avut toate motivele să fie mai prudent. Nimic nu părea să promită un viitor bun: cartea era voluminoasă (600 de pagini), iar prețul, prohibitiv (costa 32 de