la noi. (Cunoscutul studiu din anii ’70 al lui Leon Volovici reprezintă o foarte bună introducere în subiect). Maturizarea instituțională a literaturii a atras după sine și o maturizare a scriitorilor înșiși, aceștia începând să-și „negocieze imaginea” încă din timpul vieții (am preluat sintagma din titlul unei investigații aparținându-i lui Iulian Costache). Nu e nimic reprobabil în asta. A-i condamna pentru că încasează, contractual, drepturi de autor, cum făcea, în preajma lui 1906, Simion Mehedinți era, încă de pe atunci, anacronic (acesta vorbea despre „americanism literar” în politica de plăți a Vieții românești). A le reproșa, astăzi, că țin la buna circulație a cărților lor ar fi, prin urmare, cu atât mai straniu.

Bat probabil la uși deschise punând în pagină toate aceste banalități. Le consider însă necesare ca măsură de precauție: există critici foarte serioși care se arată alarmați când întâlnesc, în imediata noastră contemporaneitate, autori înclinați spre ceea ce se numește self promoting. Nu e neobișnuit, așadar, să mă întreb cum va primi publicul ideea că un autor de manual ca Liviu Rebreanu n-a fost chiar indiferent la amănuntele de bucătărie editorială a primului său roman. Chiar dimpotrivă. Dacă lucrul n-a fost subliniat îndeajuns de categoric, vina o poartă, culmea, tocmai principala calitate a romanului: aceea de a crea în cel mai înalt grad și în premieră în literatura noastră un efect de obiectivitate. De la apariție până acum, Ion a beneficiat de comentarii pe toate palierele și la toate nivelurile (incluzându-l și pe cel mai de jos, mai puțin original, dar foarte de succes, al auxiliarelor școlare). S-au spus atâtea despre această carte (și numai despre ea !) încât nimeni n-a mai ținut cont de faptul că ea are totuși un autor. Și că, atunci când a apărut, n-a răsărit, pur și simplu, din neant. Pentru Vladimir Streinu de exemplu, cam aceștia par să fie termenii atunci când scrie că „dintre măguri scunde și pitorești, se născuse într-o tăcere neverosimilă un nou Ceahlău, un alt Negoi sau un Moldoveanu necunoscut”. Cu asemenea repere montane, era cumva de așteptat ca adevăratul artizan al lui Ion să fie redus, ca în adagiul latinesc, la statutul de șoricel.

Încă o dată vechea confuzie dintre narator și autor și-a spus cuvântul: prezența pervazivă, spectrală, abia simțită a celui dintâi în lumea romanului (discreție, desigur, acordată cu imperativele realismului doric) s-a repercutat și asupra celui de-al doilea. Împărtășită unanim, admirația pentru Ion li s-a părut comentatorilor suficientă; profilul interior al omului din spatele hârtiei n-a mai fost explorat (chiar și Lucian Raicu, un campion al acestei metode empatice, a practicat-o cu o anume timiditate în monografia pe care i-a dedicat-o în 1967). E adevărat că perfecționismul distant al lui Rebreanu îi conferă un aer inabordabil. Spre deosebire de alți prozatori, realiști și ei, doar că un pic mai mobili, el nu se strecoară în roman. N-are deghizamente, cum n-are nici preferințe pentru vreun personaj. Nu comunică, măcar, cu eroii săi. În Mara, Slavici se lasă contaminat de tânguielile negustoresei. Lui Rebreanu, asemenea familiarități i se par inacceptabile. Ne amintim cum începe romanul: drumul însuși, cu serpentinele și ezitările sale, joacă rolul care-i revine, îndeobște, călătorului.

Critica a exploatat, cum se știe, acest din urmă detaliu (Nicolae Manolescu construiește, de pildă, în Arca lui Noe o excelentă interpretare pornind de la el). Și, uneori, în mod cu totul excepțional, s-a referit, în analiza lui, la biografia lui Rebreanu, mai exact la celebrele Mărturisiri (din Revista Fundațiilor Regale, 1932), fie și numai pentru a releva ecartul dintre spațiul realității și acela al ficțiunii romanești. Într-adevăr, Rebreanu își povestește acolo cea mai veche amintire, care e legată de intrarea propriei familii în satul Maieru. Copilul, la vremea aceea de doi ani și jumătate, își urma tatăl, învățător mutat de colo-colo. E o amintire, singur o spune, de natură auditivă: un zgomot, câteva voci, replici precise, un cântat de cocoș, toate par să se profileze clar, chiar și după trecerea câtorva decenii. Ne putem întreba, de bună seamă, cât e, în transcrierea lor, memorie infantilă și cât invenție prozastică. În fond, nuanțele acustice sunt de-o finețe care le face îndoielnice:

„Câteva clipe fu iarăși tăcere. Doar cineva umbla pe lângă căruță cu pași moi, care parcă se topeau în beznă. Pe urmă, brusc, alt zgomot straniu, niște aripi, care se zvârcoleau undeva chiar lângă mine, urmate de un cucurigu prelung și foarte pătrunzător.

— Tii, trăsni-te-ar, că m-ai și speriat, cocoș nebun ce ești ! făcu glasul mamei, căutând să-și ascundă spaima sub o închipuire de glumă.

— Apoi el își face datoria cum i-a poruncit Dumnezeu, murmură glasul necunoscut, cu pauze icnitoare, ca și când ar fi dezlegat cu greutate ceva în timp ce vorbea.

Atât e amintirea. Într-un continuu de întunerec, glasuri distincte, cuvinte rămase în ureche (când aud și azi mai ales cuvântul catrafuse, îmi răsună în suflet culoarea și tonalitatea glasului de atunci), sunetul de clopoțel și cântecul cocoșului.”

Dar nu în acest exces de fidelitate constă mica diversiune pe care o instrumentează Rebreanu în confesiunea citată. Ci în artificiul de construcție în virtutea căruia „aventura conștiinței” viitorului scriitor începe în aceleași condiții în care începe Ion. Nu pun numaidecât la îndoială veracitatea faptului în sine, dar după părerea mea coincidența e menită să legitimeze destinul cu totul special al romanului în cauză. E improbabil ca Rebreanu să nu-și fi dat seama că asocierea dintre cele două momente aurorale (unul din viață, celălalt din text) va aprinde imaginația cititorilor profesioniști, care vor vedea în întâmplare dacă nu un fapt ținând de logica iraționalului, cel puțin o probă suplimentară de autenticitate, pretându-se de minune unor glose psihanalitice. E un tip de consecință