care nu se bucură însă de succes.

Excedat de atacuri, demisionează din funcția de conducere a D.E.P. și se retrage la Valea Mare, proprietate pe care și-o cumpărase în rate.

Alături de Fanny și de Liana Mihăilescu, la un banchet în „casa Vlădoianu“

1931

Apare volumul Metropole, cuprinzând note de călătorie (Berlin, Roma și Paris).

1932

Editează o nouă serie a României literare (–1934), săptămânal la care vor colabora Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu, Eugen Ionescu ș.a.

Este publicat volumul de nuvele Ițic Ștrul, dezertor (Editura Cartea Românească, București).

Apare romanul Răscoala, I. Se mișcă țara, II. Focurile (Editura „Adevărul”, București).

1933

Participă la Congresul Internațional al PEN-Club, de la Ragusa.

Devine vicepreședinte al Societății Române de Radio, funcție pe care o are și Pamfil Șeicaru (prototip exploatat în romanul Gorila).

1934

Apare romanul Jar (Editura „Adevărul”, București).

1935

Este omagiat la împlinirea vârstei de 50 de ani.

1936

La Blaj, în cadrul serbărilor jubiliare ASTRA, conferențiază despre Coșbuc, în prezența suveranului Carol al II-lea.

1937

Este înlăturat de la conducerea Radioului, ca urmare a numirii prin Decret Regal a altor membri în consiliul de administrație.

Scrie un memoriu de protest (apărut în Dimineața), prin care blamează campania extremiștilor de dreapta împotriva lui Mihail Sadoveanu. I se alătură în acest demers E. Lovinescu, Șerban Cioculescu, M. Ralea, Al. Philippide, Petru Groza.

1938

Propunerea de primire în Academie a lui Liviu Rebreanu este respinsă, din cauza învinuirilor de „colaboraționism” în perioada ocupației germane (deși, ulterior, se va dovedi că niciun articol publicat în anii respectivi nu avea vreo implicație de ordin politic).

Apare romanul Gorila, I–II (Editura Universala Alcalay, București).

1939

Prin Înalt Decret Regal, este reinstalat în funcția de vicepreședinte al Societății Române de Radio.

Pe 25 mai, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu este ales membru titular al Academiei Române. (În 1940 va ține discursul de recepție Lauda țăranului român.)

Este numit în Comisia de cenzură a filmelor.

1940

Publică romanul Amândoi (Editura Socec & Co. S.A., București).

Participă la funeraliile lui Nicolae Iorga, asasinat de legionari.

1941

Într-o comunicare ținută la Academia Română și intitulată Centenarul nuvelei românești, Liviu Rebreanu protestează împotriva Dictatului de la Viena.

Este numit, pentru a doua oară, director al Teatrului Național din București (pe care-l va conduce până la sfârșitul vieții).

Editează Viața, ziar finanțat de Ministerul Propagandei.

La vremea deplinei consacrări

1942

Întreprinde un turneu de conferințe – în Germania, Polonia, Croația – despre spiritualitatea românească, prilej de afirmare a drepturilor românilor asupra teritoriilor pierdute.

Participă, în Germania, la crearea Societății Scriitorilor Europeni, insistând ca aceasta să nu aibă caracter politic.

În toamnă, călătorește în Italia, în fruntea unei delegații de ziariști români.

1943

Conferențiază despre cultura română, în Suedia și în Finlanda.

Apare Amalgam (Editura Socec, București), ultimul volum antum al scriitorului, cuprinzând studii, articole, conferințe, confesiuni.

Liviu Rebreanu, în ținută de academician

1944

La 1 septembrie, bolnav de cancer pulmonar, Liviu Rebreanu se stinge din viață la Valea Mare, unde a și fost înmormântat. Ulterior, rămășițele sale pământești au fost aduse și înhumate la cimitirul Bellu din București.

*

Pentru alcătuirea acestei cronologii au fost consultate lucrările: Liviu Rebreanu, Opere, I–XXIII, ediție critică de Niculae Gheran; Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuși, Editura Academiei, București, 2009; Niculae Gheran, Sertar, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004; Dicționarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei, București, 2004; Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006, vol. al V-lea.

ROMANE PENTRU MAI TÂRZIU

În imaginarul colectiv românesc, portretul-robot al scriitorului e alcătuit din câteva linii de forță: ins genial sau măcar genialoid, inaderent la efemeridele timpului său (dacă se implică, totuși, în politică, o face numaidecât la modul mesianic), înzestrat cu un orgoliu mai degrabă inofensiv (și-l etalează cu precădere în „rezervații” de felul cafenelei sau al cenaclului), idealist în gândire și îngrozitor de stângaci atunci când încearcă să fie pragmatic. Luate una câte una, aceste marote pot fi lesne contrazise cu date istorice. Împreună, dau însă o rezultantă, cum se poate constata, extrem de tenace: raporturile intime dintre scriitor și carte se consumă strict în faza elaborării. După ce manuscrisul e publicat, tenebrele creației lasă locul unei mări de liniște. Idilismul unei atari viziuni e cu totul grăitor. Nu trebuie să uităm că de mai bine de un secol și jumătate, scrisul s-a profesionalizat