CAPITOLUL IV

Scoicile lithodome. Gura râului. Hornurile. Cercetările continuă. Pădurea de conifere. Provizia de combustibil. În aşteptarea refluxului. De pe înălţimea coastei. Pluta cu lemne. Întoarcerea la ţărm.

Reporterul hotărî că cel mai potrivit lucru era ca marinarul să-l aştepte pe loc, unde urma să se întoarcă şi el după ce-şi va fi isprăvit cercetările. Apoi, fără să piardă o clipă, porni de-a lungul litoralului, în direcţia în care o luase şi Nab cu cîteva ore mai înainte. Curînd, reporterul dispăru după o cotitură a ţărmului, grăbit să ştie ce i se întîmplase inginerului.

Harbert ar fi vrut să-l întovărăşească.

— Rămîi aici, băiete, se împotrivi marinarul. Trebuie să pregătim un adăpost şi să vedem dacă putem face rost de o mîncare mai săţioasă decît scoicile astea. Prietenii noştri trebuie să mai prindă puteri la întoarcere. Fiecare cu munca lui

— Bine, Pencroff, sînt gata să-ţi ajut, răspunse Harbert.

— Ei, aşa îmi placi ! zise marinarul. O să ne descurcăm noi. Trebuie să lucrăm cu rost, băiete ! Sîntem obosiţi, ne este frig, sîntem flămînzi. Prin urmare trebuie să găsim un adăpost, să facem foc şi să ne procurăm de-ale mîncării. Lemne sînt în pădure, ouă — cîte vrei prin cuiburile de pe aici, mai rămîne să căutăm un adăpost.

— Bine, răspunse Harbert, am să caut o peşteră printre stîncile astea, şi pînă la urmă găsesc eu vreun cotlon în care să ne adăpostim. Chiar aşa, răspunse Pencroff. Ia-o din loc, băiete !

Şi iată-i mergînd împreună la poalele uriaşei faleze, pe această plajă descoperită în întregime de reflux. Dar în loc s-o ia spre nord, coborîră spre sud. Pencroff observase la cîteva.sute de paşi mai la vale de locul unde acostaseră o despicătură îngustă în stîncă şi după părerea lui aceasta trebuia să reprezinte revărsarea unui rîu sau pîrîu. Ori, acest lucru era important pentru ei pe de o parte, fiindcă voiau să se stabilească în vecinătatea unei ape dulci, iar pe de altă parte, fiindcă s-ar fi putut ca Cyrus Smith să fi fost împins de curent spre locurile acelea.

După cum am mai spus, faleza avea o înălţime de trei sute de picioare, dar blocul de stîncă care o forma era compact peste tot, astfel că baza lui scăldată de valuri nu prezenta nici cea mai mică crăpătură care să fi putut sluji drept adăpost vremelnic. Era un perete vertical, format dintr-un granit foarte tare, pe care nici marea nu izbutise să-l roadă. Aproape de culme, se rotea în zbor o lume întreagă de păsări acvatice, palmipede mai ales, cu ciocul lung, îngust şi ascuţit la vîrf, foarte zgomotoase şi părînd prea puţin speriate de prezenţa oamenilor care, fără îndoială, le tulburau pentru prima oară singurătatea. Printre palmipedele acestea, Pencroff recunoscu un fel de goelanzi şi nişte pescăruşi mici şi lacomi, care îşi făcuseră cuibul în scobiturile granitului. O singură împuşcătură cu alice în mijlocul furnicarului de păsări ar fi făcut minuni. Dar pentru a trage, ai nevoie de puşcă şi din păcate nici Harbert, nici Pencroff nu aveau puşti. De altminteri, păsările din jurul lor nu prea erau bune de mîncat. Chiar şi ouăle lor aveau un gust foarte neplăcut.

Dar Harbert, care se îndepărtase puţin spre stînga, semnală în curînd nişte stînci acoperite cu alge, pe care marea avea să le acopere din nou peste cîteva ore. Pe aceste stînci, printre ierburile de mare, lunecoase, ce le acopereau, mişunau nişte scoici bivalve{7}; care nu erau de dispreţuit pentru oameni flămînzi căci. Harbert îl strigă deci pe Pencroff, care sosi în grabă.

— Dar astea sînt scoici bune de mîncat ! strigă marinarul. Vor înlocui tocmai bine ouăle, de care ducem lipsă.

— Nu sînt simple scoici, răspunse tînărul Harbert, care examinase cu toată atenţia scoicile prinse de stînci, astea sînt lilliodomi.

— Mă rog, de mîncat se mănîncă ? îl întrebă Pencroff.

— Desigur.

— Atunci, hai să mîncăm lithodomi.

Marinarul putea să aibă toată încrederea în părerea lui Harbert. Băiatul avea multe cunoştinţe în domeniul ştiinţelor naturii şi vădise întotdeauna o adevărată pasiune pentru acest studiu. Tatăl său îl încurajase, trimiţîndu-şi băiatul să urmeze cursurile celor mai buni profesori din Boston, care îndrăgiseră copilul acesta deştept şi muncitor. Mai tîrziu, cunoştinţele lui de naturalist aveau să se dovedească a fi în multe rînduri foarte folositoare. De altfel, el nu se înşela nici acum.

Lithodornii descoperiţi erau un fel de scoici lungăreţe, care formau nişte ciorchini strîns lipiţi de stîncă. Făceau parte din specia aşa numitelor „moluşte perforările", care fac găuri în pietrele cele mai tari şi ale căror cochilii sînt rotunjite la capete, lucru neobişnuit la celelalte scoici.

Pencroff şi Harbert mîncară o cantitate destul de mare de lithodomi care tocmai atunci îşi deschideau valvele la lumina soarelui. Le mîncară, ca pe stridii. Scoicile erau pipărate la gust, aşa că nu se puteau plînge că nu aveau la îndemînă sare şi piper.

Deocamdată, îşi potoliră foamea, dar nu şi setea, care spori din pricina scoicilor pipărate. Trebuiau să găsească negreşit apă dulce. După toate probabilităţile, nu putea să lipsească într-o regiune atît de accidentată.

După ce se îngrijiră să se aprovizioneze cu o cantitate mai mare de lithodomi, umplîndu-şi buzunarele şi batistele, Pencroff şi Harbert se întoarseră spre interiorul insulei.

Două sute de paşi mai încolo, ajunseră la falia prin care, după părerea lui Pencroff, trebuia să curgă un rîuleţ. în acest loc, faleza părea spintecată de un cutremur violent. La poalele ei se formase o mică albie, al cărei fund cobora destul de abrupt. Aici, la vărsare, rîul măsura vreo sută de picioare lărgime, iar malurile aveau o înălţime de-abia de vreo douăzeci de picioare. Rîul dispărea apoi între pereţii de granit, care se lăsau tot mai jos pe măsura ce se depărtau de revărsare, apoi, la vreo jumătate de milă în interior, rîul făcea o cotitură bruscă şi dispărea într-un desiş.

— Aici apa, acolo lemnul! zise Pencroff. Ei, Harbert, ne mai lipseşte doar locuinţa.

Apa rîului era limpede. Marinarul îşi dădu seama că în clipa de faţă marea fiind în