Arme de apărare.

  Se subîmpart în subiective şi obiective.

  > subiective, în condiţiile defavorabile care pot surveni în cursul unei lupte, zmeii recurg la câteva strategii simple şi eficiente: i Se fac că plouă. Cu paloşul voinicului în gât, zmeul deschide deasupra capului o umbrelă şi, cu o expresie visătoare, fredonează ceva dintr-un film cu Gene Kelly.

 îşi pun cenuşă-n cap. Presărată fin, serveşte, probabil, la camuflaj.

 îl iau pe Nu în braţe. „Nu” (corect, Nu) este un idol cu aspect de bufniţă, cioplit grosolan în lemn de gutui despre care se crede că, legănat în braţe, îndepărtează pericolul.

 Se fac că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Speră astfel ca voinicul să se apropie destul cât să-i poată sufla în nas un damf ucigător de mujdei.

  ^ închid ochii şi – minune!

  — Voinicul a dispărut.

 Dau din colt în colţ. Clănţăne adică înfricoşător din dinţi.

  > obiective. Pe lângă pielea tăbăcită şi însolzată faţă de care cea a rinocerilor este ca obrazul de fecioară, zmeii mai poartă şi diverse varietăţi de platoşe şi cuirase din cele mai diverse materiale, bine lustruite, aurite, scânteietoare, pe care şi le transmit din ţâţă-n fiu. Pe ţestele noduroase au coifuri cu ţepi şi panaşe. În dreptul ochilor, dispozitive de ochire cu fir de păr. Mâinile şi picioarele rămân, tradiţional, neacoperite.

  În luptă poartă şi scuturi, fie din lemn de balsa, atât de uşoare că le dă peste cap fiecare pală de vânt,

 fie din oţel nituit, grele de abia le târăsc în urma lor, conformându-se teoriilor tactice la modă. O legendă insistentă vorbeşte despre Scutul Magnific ascuns de un strămoş divinizat al poporului zmeiesc, Baal-Aur, pe rundul unui lac dinspre răsărit (identificat cu lacul Arai). Cine-l va găsi va dobândi invulnerabilitate fată de apă, foc, viscole, cutremure, artilerie şi ţânţari, adică va deveni eroul capabil să termine pentru totdeauna cu mişuna nefolositoare a Prăpădiţilor de Suprafaţă, cum numesc ei rasa umană.

  OCUPAŢII şi UNELTE rfmeii sunt fiinţe harnice şi pricepute (cu excepţia zmeului cu colţi, harnic, dar nepriceput şi a câinelui de zmeu, priceput, dar teribil de leneş). Din timpuri străvechi au dezvoltat numeroase meserii, în care s-au ilustrat după cum urmează:

  * Zmeul comun sapă-n pământ în căutare de mandragore cu ajutorul unei unelte numite gheară. Aceasta e un fel de mănuşă de fier cu cinci ciocuri ascuţite. Când mandragora e dezgropată, ea ţipă ca un prunc nou-născut. De aceea, zmeul nu uită niciodată să ia cu el şi al doilea instrument, suzeta. Doar cu suzeta-n gură mandragora poate fi consumată în linişte. Când sunt descoperite într-un cuib mai mult de nouă mandragore, acestea se pot apăra de zmeu cu formula magică „Fugi, fugi, zmeule nebun!”, rostită în cor pe două voci. Orice zmeu comun cunoaşte contra-vraja („Nu fug, nu fug, mandragore delicioase!”), dar uneori uită ordinea cuvintelor şi atunci cuibul, înconjurat de o sferă de foc, devine de neatins.

  * Zmeul zmeilor e miner din ţâţă-n fiu. Simte sulful, nichelul sau plumbul după miros. Sapă tuneluri subterane cu ajutorul tirbuşonului, pe care-l înfige-n granit, răsuceşte de câteva ori voiniceşte, propteşte genunchiu-n stâncă, trage şi scoate dopul lăsând să curgă, zornăind, mii şi zeci de mii de smaragde scânteietoare. Pasiunea cea mare a tuturor zmeilor zmeilor e colecţionarea florilor de mină. Minunile de cuarţ şi pirită care ajung la noi, la suprafaţă, sunt doar flori moarte, veştejite. Acolo, sub pământ, ele se desfac şi respiră ca nişte crini transparenţi, şi-şi împrăştie grăunţii de aur ai polenului în curenţii de aer. Zmeii le culeg şi le ţin îngropate în pivniţe pe care nu le mai deschid niciodată. Nu le vede nimeni, dar ei ştiu că sunt acolo, ca le aparţin, şi se bucură.

  ^ Zmeul mioritic e zidar vestit. Cele mai măreţe palate îi aparţin. Le clădeşte în mijlocul unor codri circulari (de aramă, de argint şi de aur), şi cocoaţă pe ele turnuleţe, donjoane şi foişoare, fiecare cu girueta sau flamura sa. Foloseşte la zidărie firul cu băşică de porc, instrument care funcţionează după principiul invers firului cu plumb, băşica fiind umplută cu un gaz mai uşor decât aerul. De mare ajutor îi este şi nivela cu manivelă, în fereastra căreia bula de aer e aşezată unde trebuie cu ajutorul unui cric. Codrii circulari sunt tunşi zilnic, ca nişte garduri vii, iar jivinele ce fojgăie prin ei se prezintă seară de seară la apel în careu.

  ^ Câinii de zmeu cresc porci de câini, cu care se hrănesc. Uneori, în vremuri de mare foamete, mă-nâncă şi pisici, pe care le atrag imitându-le cu măiestrie mieunatul. Cum porcii de câine cresc singuri, căutând prin gunoaie, câinii de zmeu stau lungiţi de dimineaţa şi până seara în grotele lor, pălăvrăgind despre literatură. Porcii de câine ascultă la gura grotei, comentând între ei temă-n dezbatere. Când, nemaiputând răbda, unul intră să-şi spună şi el părerea, zmeii tabără pe el şi-l devorează. Numesc acest lucru „punerea la punct a diletantului”.

  „* Zmeii suri de văgăună, orbi ca liliecii, împletesc coşuri şi fac perii. Ajutaţi de tarantule, ei mai vânează insectele cavernicole, străvezii ca sticla, cu care se hrănesc. Pentru aceasta, folosesc grebla, cu care piaptănă atent crângurile de licheni fosforescenţi, în muzee se păstrează minunate cămăşi de zale împletite cu drag de zmeoaice pentru soţii lor, din fire de sârmă ghimpată în patru culori.

  * Meseria de felcer e practicată din vechime de zmeul cu colţi, care scoate dinţi, lasă sânge, extrage săgeţi, spânzură condamnaţii şi torturează duşmanii cu mare dexteritate. Sunt atât de vestiţi, încât toate celelalte rase apelează la ei pentru trebuşoare ca acestea. Se cunosc cazuri când războinici de peste şapte lacuri de mercur şi şapte mări de lavă au venit cu prizonierii legaţi fedeleş ca să fie torturaţi de zmeii cu