este deschisă spre est, cea Italică priveşte spre vest. Pentru Elada, ţărmul acarnanian şi epirotic, pentru Italia, coastele apulice şi mesapiene sînt de o importanţă secundară; şi dacă acolo meleagurile purtătoare ale dezvoltării istorice, Atica şi Macedonia, sînt orientate înspre Asia, Etruria, Latium şi Campania privesc spre Occident. Astfel, cele două peninsule, aşa de mult învecinate şi aproape înfrăţite, se află concomitent despărţite una de cealaltă. De la Otranto se pot zări crestele acrocerauniene; italicii şi elenii s-au întîlnit însă mai devreme şi în relaţii mai strînse pe alte căi de navigaţie decît pe cea proximă peste Marea Adriatică. Destinul istoric al popoarelor a fost prescris şi de data aceasta, ca de atîtea alte ori, de natura terenului: cele două ramuri mari, din care a rezultat civilizaţia lumii vechi, şi-au aruncat umbra, ca şi sămînţa lor, una spre Orient, cealaltă spre Occident.

Urmează să abordăm aici Istoria Italiei, nu cea a oraşului Roma. Chiar dacă, după dreptul de stat formal, comunitatea urbană din Roma a fost aceea care a dobîndit mai întîi stăpînirea asupra Italiei, apoi asupra lumii, aceasta nu se poate susţine în sensul istoric mai cuprinzător. Ceea ce, în mod curent, se numeşte subjugarea Italiei de către romani apare în sensul acesta mai degrabă ca unificarea într-un singur stat a întregii seminţii a italicilor, din rîndul cărora romanii sînt într-adevăr cei mai puternici, însă, cu toate acestea, numai o parte. Istoria italică se împarte în două perioade principale: istoria internă a Italiei, pînă la unificarea sub conducerea tribului latin, şi istoria stăpînirii italice mondiale. În consecinţă, trebuie să prezentăm stabilirea poporului italic în peninsulă, primejduirea existenţei sale naţionale şi politice, subjugarea sa parţială de către populaţii străine cu o civilizaţie mai veche, de către greci şi etrusci, revolta italicilor împotriva străinilor şi nimicirea sau supunerea acestora; în fine, luptele dintre cele două ramuri italice principale, latinii şi samniţii, pentru hegemonie în peninsulă şi victoria latinilor la sfîrşitul secolului al V-lea al Romei (IV). Acestea vor forma conţinutul primelor două cărţi. Următoarea secţiune este deschisă de războaiele punice. Ea cuprinde extinderea rapidă a dominaţiei romane pînă la şi dincolo de frontierele naturale ale Italiei, lungul status-quo al imensului Imperiu Roman şi prăbuşirea sa. Toate acestea vor fi relatate în cartea a treia şi următoarele.

 

1. Th. Mommsen a folosit cronologia Romei, deci numărarea anilor de la legendara întemeiere a Oraşului (754 î.Cr.). Pentru a scuti cititorul de efortul recalculării, am indicat şi datele cronologice conforme cronologiei uzuale. Ele vor fi redate prin litere aldine alături de celelalte, fără adaosul „î.Cr.” (de exemplu: anul 364, 390).

Capitolul II

Primele migraţii în Italia

Nici o ştire, ba chiar nici o legendă nu ne-a parvenit relativ la prima imigrare a speciei umane în Italia. În Antichitate a circulat credinţa universală că aici, ca, de altfel, pretutindeni, primii oameni au răsărit din pămîntul însuşi. Ţine de preocupările naturalistului să studieze originea diferitelor rase şi influenţele climatice asupra caracterului acestora; din punct de vedere istoric, nu este nici posibil, nici important de stabilit dacă populaţia unei ţări, considerată cea mai veche, este autohtonă sau imigrată. Ţine însă de domeniul istoricului să cerceteze straturile succesive ale populaţiei dintr-o ţară, pentru a urmări din timpurile cele mai îndepărtate sporul progresiv al civilizaţiei şi înlocuirea triburilor mai puţin receptive la cultură sau mai puţin dezvoltate de către naţiuni aflate pe o treaptă istorică superioară. Italia este însă surprinzător de săracă în vestigii ale epocii primitive şi, sub acest aspect, se găseşte într-un contrast remarcabil faţă de alte zone de civilizaţie. Descoperirile arheologiei germane au demonstrat că, înaintea aşezării triburilor indo-germanice, Anglia, Franţa, Germania de Nord şi Scandinavia au fost locuite sau, mai degrabă, cutreierate de un popor de rasă, probabil, ugro-tătarică. Acesta trăia din vînat şi pescuit, îşi confecţiona uneltele din piatră, lut sau os şi se împodobea cu dinţi de animale sau chihlimbar; însă nu cunoştea agricultura şi prelucrarea metalelor. Într-un mod asemănător, în India, populaţia indo-germanică a fost precedată de una negroidă, mai puţin receptivă la cultură. În Italia, dimpotrivă, nici nu întîlnim urmele unei naţiuni alungate, aşa cum sînt finlandezii şi laponii în teritoriile celto-germanice şi triburile negroide în munţii Indiei, nici n-au fost puse în evidenţă, pînă în prezent, vestigiile unui popor primitiv, aşa cum osemintele ciudate, vetrele şi mormintele par să-i releve cazul aşa-numitei epoci de piatră a Antichităţii germane. Pînă în prezent n-a fost descoperit nimic care să îndreptăţească presupunerea că existenţa speciei umane în Italia este anterioară cultivării pămîntului şi topirii metalelor. Dacă, într-adevăr, umanitatea s-a găsit cîndva în interiorul graniţelor Italiei pe o treaptă primitivă de civilizaţie, pe care obişnuim s-o numim starea sălbăticiei, atunci n-a rămas pur şi simplu nici o urmă.

Elementele constitutive ale istoriei primitive sînt populaţiile şi triburile. Dintre cele pe care le întîlnim mai tîrziu în Italia, putem considera atestate istoric migraţia elenilor, pe de o parte, deznaţionalizarea brutienilor şi a locuitorilor sabini, pe de alta. Eliminînd aceste două populaţii, rămîne un număr de triburi a căror migraţie nu se poate dovedi prin mărturii istorice, ci se poate stabili doar cu ajutorul inducţiei a priori, naţionalitatea lor nesuferind o transformare decisivă venită din exterior; ele sînt cele a căror individualitate naţională trebuie să fie determinată mai întîi de cercetare. Dacă am fi limitaţi numai la masa confuză a numelor de triburi şi la tradiţia, zisă istorică, alterată, compusă din şi fixată convenţional de puţinele notiţe utilizabile ale unor călători civilizaţi şi de o serie de legende lipsite de valoare, îndeobşte fără înclinaţie ori pentru ficţiune, ori pentru istorie,