am putea abandona sarcina ca fiind nerealizabilă. Ni se deschide însă încă o sursă a tradiţiei, care oferă, ce-i drept, tot numai fragmente, dar autentice: este vorba de limbile indigene ale triburilor stabilite din timpuri imemoriale în Italia. Pecetea evoluţiei acestor limbi, care au devenit una cu poporul, s-a imprimat prea profund pentru a putea fi ştearsă cu desăvîrşire de către o civilizaţie posterioară. Chiar dacă dintre dialectele italice numai unul este cunoscut în întregime, de la celelalte s-au păstrat totuşi suficiente mărturii pentru a conferi cercetării istorice un punct de referinţă asupra deosebirilor şi înrudirilor dintre triburi şi dintre idiomurile acestora. Astfel, lingvistica ne învaţă să deosebim trei idiomuri italice primitive: cel al iapigilor, cel al etruscilor şi cel al italicilor, cum vrem să-l denumim pe acesta din urmă, care se desparte în două ramuri principale, cea latină şi cea căreia îi aparţin dialectele umbrilor, marsilor, volscilor şi samniţilor.

Despre tribul iapigilor avem puţine cunoştinţe. În extremitatea sud-estică a Italiei, în Peninsula Mesapiană sau Calabria, au fost descoperite destul de multe inscripţii redactate într-o limbă dispărută cu desăvîrşire. Sînt indubitabil vestigii ale idiomului iapigilor, pe care inclusiv tradiţia istorică îi consideră diferiţi de samniţi şi italici. Afirmaţii demne de încredere şi numeroase vestigii conduc la concluzia că acelaşi trib şi aceeaşi limbă au fost cîndva indigene şi în Apulia. Ceea ce ştim în momentul de faţă despre acest popor este îndeajuns pentru a-l deosebi cu certitudine de ceilalţi italici, nu însă pentru a determina cu exactitate locul care se cuvine acestei limbi şi acestui trib în istoria umanităţii. Inscripţiile nu au fost descifrate şi este puţin probabil că vor fi vreodată. Formele genitivale aihi şi ihi, corespunzătoare celor sanscrite asya şi greceşti οιο, par a arăta că dialectul aparţine ramurii indo-germanice. Alte urme, ca, de exemplu, folosirea consoanelor aspirate şi evitarea sunetelor m şi t în terminaţii, demonstrează diferenţa esenţială a dialectului iapigilor faţă de cele italice şi o anumită afinitate cu cele greceşti. Supoziţia unei înrudiri strînse dintre naţiunea iapigilor cu, în special, elenii îşi găseşte confirmarea în numele greceşti ale zeităţilor, care apar de mai multe ori în inscripţii, şi în uşurinţa uimitoare cu care iapigii s-au elenizat, în contrast cu lipsa de maleabilitate a celorlalte naţiuni italice în faţa acestei influenţe. Apulia, care în vremea lui Timaios (anul 400, 354) era considerată încă o ţară barbară, a devenit în secolul al VI-lea (III) un teritoriu eminamente grecesc, fără să fi avut loc o colonizare nemijlocită din Grecia; chiar şi la tribul sălbatic al mesapilor se observă indiciile unei dezvoltări similare. Cercetarea istorică trebuie să se limiteze deocamdată, pînă ce se va întrevedea un rezultat mai decisiv şi mai sigur, la stabilirea acestei înrudiri prin origine sau afinitate, care însă nu ne îndreptăţeşte să privim limba iapigilor ca pe un dialect nefinisat al elinei. Lacuna nu este de fapt prea dureroasă, întrucît tribul acesta se afla deja în decădere la începutul istoriei noastre. Caracterul puţin rezistent, receptiv la influenţele venite din partea altor naţionalităţi, îndreptăţeşte concluzia, susţinută şi de poziţia lor geografică, că aceştia sînt probabil primii imigranţi sau, istoric vorbind, autohtonii Italiei. Primele migraţii ale popoarelor au avut loc, indubitabil, pe uscat, şi aceasta mai ales în cazul celor îndreptate înspre Italia, ale cărei ţărmuri puteau fi abordate numai de către navigatori foarte pricepuţi, motiv pentru care în epoca lui Homer erau încă necunoscute elenilor. Dacă primii imigranţi au venit prin Apenini, istoricul, precum geologul care desluşeşte formarea munţilor din stratificarea lor, poate să avanseze ipoteza potrivit căreia triburile împinse în regiunea extrem sudică au fost primii locuitori ai Italiei; şi tocmai la extremitatea aceasta sud-estică întîlnim naţiunea iapigilor.

Centrul peninsulei este locuit, în conformitate cu tradiţia demnă de crezare, de două popoare sau, mai degrabă, de două triburi ale aceluiaşi popor. Poziţia acestora în cadrul familiei indo-germanice se poate determina cu o siguranţă mai mare decît în cazul naţiunii iapigilor. Sîntem îndreptăţiţi să numim acest popor italic, întrucît pe el se bazează importanţa istorică a peninsulei. El se împarte în cele două triburi ale latinilor, pe de o parte, iar pe de alta, în tribul umbrilor şi neamurile înrudite din sud, marsii şi samniţii, şi coloniile fondate de samniţi încă de la începutul timpurilor istorice. Analiza idiomurilor acestor triburi a arătat că ele, toate, fac parte din familia indo-germanică şi că epoca în care au format o singură limbă este relativ recentă. În sistemul consonantic apare la ei spiranta ciudată f, ceea ce constituie un element de legătură cu etruscii, dar, concomitent, şi o deosebire notabilă faţă de toate triburile elene sau eleno-barbare, ca şi faţă de sanscrită. Aspiratele însă, care sînt întru totul familiare grecilor, iar cele dure şi etruscilor, sînt la origine străine italicilor. Ele sînt înlocuite de unele dintre elementele lor, fie prin consoanele oclusive sonore (b, d, g), fie prin pronunţia distinctă a lui f sau h. Aspiratele mai delicate s, w, j, pe care grecii le înlătură pe cît posibil, sînt păstrate aproape integral în limbile italice şi au fost, pe alocuri, chiar dezvoltate. Suprimarea accentului şi distrugerea terminaţiilor provocată de aceasta sînt comune italicilor, unor triburi greceşti şi etruscilor; italicii au aplicat-o însă mai mult decît grecii şi mai puţin decît etruscii. Confuzia extremă a terminaţiilor în dialectul umbrian nu este, în mod sigur, contemporană originilor acestui idiom, ci rezultatul unei corupţii ulterioare, care s-a manifestat şi în limba Romei, însă mult mai moderat. Din această cauză, vocalele scurte slăbesc, de regulă, în terminaţiile limbilor italice; cele lungi, foarte frecvent. Consoanele finale sînt menţinute, în schimb, cu tenacitate în latină, şi mai mult încă în samnită, în timp ce umbriana le suprimă. Cu aceasta trebuie să fie pus în conexiune faptul că forma medială a lăsat puţine urme în limbile italice şi a fost înlocuită de un pasiv ciudat, format prin adăugirea lui r; că cele mai multe timpuri