sînt formate prin combinarea rădăcinilor es şi fu, în timp ce sistemul de terminaţii mai bogate şi folosirea augmentului permit grecilor să se dispenseze de verbele auxiliare. Idiomurile italice, ca şi dialectul eolic au renunţat la dual; ele au conservat în general ablativul, pe care grecii l-au pierdut, şi locativul. Logica severă a italicilor pare că s-a scandalizat la perspectiva înlocuirii ideii de pluralitate prin cea de dualitate sau de multitudine; ei au conservat în schimb obiceiul de a exprima relaţiile dintre cuvinte printr-o flexiune riguroasă. O particularitate a limbii italice, necunoscută nici măcar sanscritei, este obiceiul de a conferi verbului o formă substantivată prin folosirea frecventă a gerunziilor şi a supinelor. Aceste exemple, selectate dintr-un număr considerabil de fenomene analoage, sînt suficiente pentru a demonstra individualitatea limbii italice faţă de oricare alt idiom indo-germanic şi indică, lingvistic, ca şi geografic, limba greacă drept ruda cea mai apropiată a ei; grecul şi italicul sînt fraţi, celtul, germanul şi slavul, verii lor. Unitatea esenţială a tuturor dialectelor şi triburilor italice, ca şi a celor greceşti, trebuie să se fi relevat de timpuriu chiar celor două naţiuni mari. Găsim în limba latină un cuvînt străvechi de origine problematică, Graius sau Graicus, care îi desemnează pe toţi elenii, şi în acelaşi timp denumirea analoagă de Ὀπιϰός, aplicată tuturor triburilor latine şi samnite cunoscute de către greci în Antichitate, dar niciodată iapigilor şi etruscilor. În cadrul idiomurilor italice însă, latina contrastează profund cu dialectele umbro-samnite. Numai două dintre acestea sînt oarecum cunoscute, dar, de asemenea, într-o manieră incompletă şi nesigură. Din rîndul lor, unele dialecte, precum cel al volscilor şi marsilor, ne-au parvenit prea fragmentar pentru a ne permite să le evidenţiem caracterul sau chiar numai să clarificăm, cu certitudine şi precizie, varietăţile dialectale. Altele, precum cel sabin, au dispărut complet, exceptînd cîteva ciudăţenii dialectale conservate în latina provincială. Analiza factorilor străvechi şi istorici atestă indubitabil că toate aceste dialecte aparţin ramurii umbro-samnite a marelui idiom italic şi că această ramură, deşi mult mai apropiată de rădăcina latină decît de cea greacă, se deosebeşte totuşi în mod cert de prima. În cazul pronumelui şi, în general, al limbii, deseori samnitul şi umbrul pronunţau p acolo unde latinul rostea q – astfel, pis în loc de quis. Acestea sînt diferenţe care se stabilesc în general între idiomuri de origine comună; astfel, p este propriu bretonei şi valonei, k, galezei şi irlandezei. Diftongii nu apar aproape deloc în latină şi, în general, în dialectele nordice, conservîndu-se în schimb mai bine în dialectele italice din sud; în directă legătură cu aceasta stă faptul că romanii slăbesc în compunere vocala radicalului, păstrată atît de grijuliu în alte cazuri, ceea ce nu se întîmplă în limbile de aceeaşi origine. Genitivul cuvintelor cu terminaţia în -a este la acestea, ca şi la greci, în -as, iar în limba împlinită a romanilor în -ae; cel al cuvintelor terminate în -us, este -eis în samnită, -es în umbră, -ei la romani. Locativul dispare treptat din structura limbii la aceştia din urmă, în timp ce îşi păstrează rolul în celelalte dialecte italice; dativul cu terminaţia în -bus nu s-a conservat decît la latini. Romanii nu cunosc infinitivul umbro-samnit terminat în -um, în timp ce viitorul osco-umbrian, format din rădăcina es după modelul grecesc (her-est, precum λέγ-σω) dispare la romani şi este înlocuit prin optativul verbului simplu sau prin structuri analoage lui fuo (amabo). În multe dintre aceste situaţii, în formele cazurilor, de exemplu, deosebirile dintre cele două idiomuri se manifestă numai în momentul maturităţii lor, chiar dacă originile lor sînt congruente. Dacă, în consecinţă, limba italică este independentă de cea greacă, atunci dialectul latin se află faţă de cel umbro-samnit în aceeaşi relaţie în care se află dialectul ionic faţă de cel doric; diferenţele dintre oscă şi umbriană şi dialectele înrudite pot fi comparate cu cele dintre dialectul doric din Sicilia şi cel din Sparta. Fiecare dintre aceste fenomene lingvistice este rezultatul şi mărturia unui eveniment istoric. Se poate conchide de aici, cu o certitudine absolută, că din creuzetul comun al popoarelor şi limbilor a descins o ramură care îi includea concomitent atît pe strămoşii grecilor, cît şi pe cei ai italicilor. Italicii s-au desprins de ramura aceasta şi s-au împărţit din nou în populaţiile vestice şi estice, iar cele estice în umbri şi osci. Bineînţeles, limba nu ne poate învăţa unde şi cînd au avut loc aceste sciziuni; gîndirea cea mai temerară nu poate îndrăzni să cerceteze aceste revoluţii, dintre care cele mai vechi au avut loc cu mult înaintea migraţiilor ce au condus strămoşii italicilor peste Apenini. Dimpotrivă, comparaţia limbilor, abordată cu precauţie şi corectitudine, poate să ne ofere o idee aproximativă despre nivelul de cultură atins de începuturile istoriei, care nu este nimic altceva decît dezvoltarea civilizaţiei. Limba, în special în epoca de formare, este imaginea fidelă şi mijlocul de cunoaştere a treptei de civilizaţie atinse de către un popor. Marile revoluţii ale artei şi ale spiritului sînt păstrate în ea ca într-o arhivă, din ale cărei documente viitorul nu va întîrzia să se informeze despre acele timpuri asupra cărora orice tradiţie nemijlocită a amuţit.

În epoca în care popoarele indo-germanice, astăzi separate, formau încă un trunchi unic, cu limbă comună, ele au atins un anumit grad de cultură şi un vocabular adecvat acestuia. Acesta a format moştenirea comună pe care toate popoarele au preluat-o, cu regulile gramaticale stabilite, pentru a continua construirea edificiului lingvistic pe fundaţia dată. În acest vocabular nu întîlnim numai denumirile primare ale existenţei, ale activităţii, ale percepţiilor, precum sum, do, pater, altfel spus aspectul primitiv al impresiilor pe care lumea exterioară le exercită asupra sufletului uman, dar şi un anumit număr de cuvinte care atestă activitatea umană, comune nu numai prin rădăcină, dar ajunse la o formă definitivă în urma folosirii lor. Acesta este patrimoniul comun al trunchiului indo-germanic, care nu poate fi