explicat nici printr-o evoluţie simultană a popoarelor, nici prin eventualele împrumuturi posterioare. Astfel, există mărturii cu privire la dezvoltarea vieţii pastorale din acea epocă îndepărtată – denumirile animalelor domestice, fixate o dată pentru totdeauna: sanscritul gâus este latinescul bos, în greacă βοῦς; sanscritul avis este latinescul ovis, în greacă ὄϊς> : sanscritul açvas este latinescul equus, în greacă ἳππος; sanscritul hañsas este latinescul anser, în greacă χήν; în sanscrită avem âtis, în greacă νῆσσα, în latină anas; pecus, sus, porcus, taurus, canis sînt, la fel, cuvinte sanscrite. În acele timpuri îndepărtate, acest neam, pe care se bazează ascensiunea spirituală a umanităţii din epoca lui Homer pînă în zilele noastre, a depăşit stadiul primar al civilizaţiei, vîrsta vînătorii şi a pescuitului, şi a trecut la o viaţă sedentară, cel puţin relativ. În schimb, nu deţinem dovezi sigure pentru a afirma că agricultura i-a fost cunoscută. Limba dovedeşte mai degrabă contrariul. Printre numele greceşti şi latine ale cerealelor nu se întîlneşte nici unul în sanscrită, cu excepţia lui ζέα, care, lingvistic, corespunde sanscritului yavas, desemnînd de fapt în indiană orzul, iar în greacă alacul. Trebuie subliniat că, în raport cu concordanţa esenţială existentă la denumirile animalelor domestice, această deosebire frapantă dintre denumirile plantelor de cultură nu exclude implicit şi posibilitatea vieţii agricole în comun. În viaţa primitivă, transportul şi aclimatizarea plantelor erau mai dificile decît în cazul animalelor; iar cultura orezului la indieni, cea a grîului şi a alacului la greci şi la romani, cea a orzului şi a ovăzului la germani şi la celţi pot fi raportate la o agricultură comună la origine. Pe de altă parte, denumirea comună a unei cereale la greci şi la indieni constituie o dovadă în plus că, înainte de separaţia triburilor, se culegeau şi se mîncau grăunţe de orz şi de alac în Mesopotamia, nu şi o dovadă a faptului ca în această epocă se cultivau cereale. Dacă nu putem obţine un rezultat convingător prin avansarea acestei ipoteze, cercetarea este ajutată în schimb de o altă observaţie; multe dintre cuvintele cele mai importante care se referă la cultură se întîlnesc şi în sanscrită, dar întotdeauna cu o semnificaţie mai largă; agras indică la indieni cîmpul, în general; kûrnu, tot ceea ce se macină; aritram înseamnă cîrmă şi vas; venas, ceea ce este agreabil, în general, şi, în special, o băutură plăcută. Cuvintele acestea sînt deci străvechi, însă raportarea lor exactă la ogor (ager), la cerealele care urmează să fie măcinate (granum; „grîu”), la uneltele care brăzdează pămîntul aşa cum corabia brăzdează suprafaţa mării (aratrum), la mustul strugurelui (vinum) nu se produsese în momentul în care a avut loc separaţia triburilor. În consecinţă, nu trebuie să ne mirăm dacă analogiile prezintă în parte diferenţe sensibile; de exemplu, atît grîul care urmează să fie măcinat, cît şi moara care macină şi-au primit numele (goticul quairnus; în lituaniană, girnôs) de la sanscritul kûrnu. Putem deci să considerăm ca probabil că poporul indo-germanic primitiv n-a cunoscut agricultura şi ca sigur faptul că, dacă a cunoscut-o, ea a jucat totuşi un rol secundar în economie: dacă în această epocă agricultura ar fi fost ceea ce va deveni mai tîrziu pentru greci şi romani, limba ar fi păstrat urme mai profunde. În schimb, pentru construcţia de case şi de bordeie la indo-germanici stau mărturie în sanscrită dam (-as), în latină domus, în greacă δόμος; în sanscrită vecas, în latină vicus, în greacă οἶϰος; în sanscrită dvaras, în latină fores, în greacă ϑύρα; ne este transmisă de asemenea existenţa construcţiei de bărci, prin numele bărcii – în sanscrită, nâus, greacă ναῦς; în latină navis – şi a ramei – în sanscrită aritram, în greacă ἐρετμός; în latină remus, tri-res-mis. De asemenea, constatăm folosirea carului şi domesticirea animalelor pentru a le pune în jug şi la oişte: în sanscrită akshas („osie” şi „car”), în latină axis, în greacă ἄξων, ἄμ-αξα; în sanscrită iugam, în latină iugum, în greacă ζυγόν. Denumirile veşmintelor – în sanscrită vastra, în latină vestis, greacă ἐσϑής – şi ale cusutului – în sanscrită siv, în latină suo; în sanscrită nah, latină neo, greacă νήϑω – sînt şi ele aceleaşi în toate limbile indo-germanice. În cazul îndeletnicirilor mai complicate, cum ar fi ţesutul, nu putem spune acelaşi lucru. În schimb, folosirea focului pentru prepararea mîncărurilor şi a sării pentru condimentarea acestora este o moştenire străveche a naţiunilor indo-germanice; acelaşi lucru este valabil şi în cazul întrebuinţării metalelor pentru unelte şi podoabe. Cel puţin denumirile date cuprului (aes) şi argintului (argentum), poate şi cea a aurului, se întîlnesc în sanscrită, ele neputînd să apară înaintea meşteşugului de reducere a minereurilor şi folosirii metalelor; cuvîntul sanscrit asis şi cel latin ensis dovedesc folosirea primitivă a armelor din metal.

De asemenea, tot din aceste timpuri datează ideile fundamentale pe care se bazează, la urma urmei, întreaga dezvoltare a tuturor statelor indo-germanice: poziţia bărbatului şi a femeii şi relaţiile dintre ei, împărţirea în triburi, sacerdoţiul părintelui familiei şi absenţa unei preoţimi în sine, ca şi a unei diviziuni în caste, sclavia ca instituţie legală, stabilirea zilelor destinate justiţiei în perioadele de lună nouă şi lună plină. În schimb, din epoci mai recente datează organizarea constituţională a comunităţii, distincţia dintre regalitate şi suveranitatea comunităţii, dintre ereditatea privilegiilor regale şi nobiliare şi egalitatea absolută dintre cetăţeni. Înseşi elementele ştiinţei şi ale religiei poartă semnele unei origini comune. Numeralele sînt aceleaşi pînă la o sută (sanscrită çatam, êkaçatam, latină centum, greacă ἑ-ϰατόν, gotic hund); în toate limbile, Luna stă la baza măsurării timpului după mersul ei (mensis). Credinţa în divinitate (în sanscrită devâs, în latină deus, în greacă ϑεός), ca şi cele mai vechi concepţii religioase şi simbolurile naturale aparţin patrimoniului comun al popoarelor. Conceperea Cerului, de