exemplu, ca părinte, a Pămîntului, ca mamă a fiinţelor, procesiunile triumfale ale zeilor, care trec, în propriile lor caruri, dintr-un loc într-altul pe căi nivelate cu grijă, viaţa viitoare a sufletelor în împărăţia umbrelor sînt idei fundamentale ale teologiei indiene, dar şi ale celei greceşti şi romane. Înseşi numele unor zei de la Gange corespund cu cele ale zeilor veneraţi la Ilissos sau pe Tibru: astfel, Uranos al grecilor este Varunas, Zeus-ul lor, Iovis pater, Diespiter este Djâus pitâ al Vedelor. Mai multe figuri enigmatice ale mitologiei elene au putut fi reconsiderate datorită cercetării teologiei indiene mai vechi. Figurile străvechi şi misterioase ale Eriniilor nu sînt născociri elene, ci au venit din Orient odată cu primii emigranţi. Ogarul divin Saramâ, care păzeşte pentru suveranul cerului turma aurită a stelelor şi a razelor solare şi adună pentru el norii de ploaie, într-un fel vacile hrănitoare ale cerului, dar care conduce fidel şi sufletele pioase către tărîmurile preafericiţilor, a devenit pentru greci fiul lui Sarama, Saramêyas sau Hermeias. Povestea enigmatică în care grecii relatează furtul vitelor lui Helios şi care concordă cu legenda romană a lui Cacus apare acum ca un ultim ecou de neînţeles al acestei fireşti fantezii străvechi şi pline de înţelesuri.

Sarcina de a determina gradul de cultură la care au ajuns indo-germanicii înainte de despărţirea triburilor aparţine mai degrabă istoriei generale a lumii antice; însă este sarcina specială a istoriei Italiei de a stabili, în limita posibilităţilor, stadiul de dezvoltare a naţiunii greco-italice înainte de despărţirea elenilor şi italicilor. Aceasta nu este o muncă de prisos; descifrăm astfel începutul civilizaţiei italice şi punctul de plecare al istoriei naţionale.

Toate indiciile concordă în a dovedi că, în timp ce indo-germanicii duceau, probabil, o viaţă pastorală şi cunoşteau, în cel mai bun caz, cerealele sălbatice, greco-italicii au fost, dimpotrivă, un popor care cultiva grîul, poate chiar şi viţa-de-vie. Pentru această teză nu pledează însă cunoaşterea agriculturii, care le este comună şi care, în general, nu dovedeşte nicidecum comunitatea lor de origine. Cu greu se poate contesta o legătură istorică a agriculturii indo-germanice cu cea a etniilor chineze, aramaice sau egiptene; şi totuşi, aceste etnii ori sînt de altă origine decît indo-germanicii, ori au fost despărţite de aceştia într-o epocă în care agricultura a fost cu siguranţă necunoscută. Realitatea este că popoarele cele mai civilizate ale lumii antice, ca şi cele de astăzi, au schimbat în continuu uneltele şi plantele de cultură; şi dacă analele Chinei atribuie invenţia agriculturii unui anumit rege, sub care au fost importate cinci specii de cereale într-un anumit an, atunci această poveste ne oferă o idee exactă, cel puţin în trăsăturile ei generale, despre situaţia existentă în această epocă primitivă a civilizaţiei. Cunoaşterea comună a agriculturii, ca şi a alfabetului, a carului de luptă, a purpurei şi a unor unelte şi podoabe dovedeşte mai degrabă relaţiile dintre popoare decît o comunitate a originii. În ceea ce-i priveşte pe greci şi pe italici însă, relaţiile dintre ei fiind relativ bine cunoscute, nu se poate admite supoziţia că agricultura şi scrierea, ca şi arta de a bate monedă, ar fi fost aduse în Italia abia prin intermediul grecilor. Drept dovadă pentru legătura foarte strînsă între agricultura şi scrierea celor două popoare invocăm comunitatea celor mai vechi expresii care se referă la aceste activităţi: ager, ἀγρός; aro, aratrum, ἀρόω, ἄροτρον; ligo, λαχαίνω; hortus, χόρτος; hordeum, χοριϑή; milium, μελίνη; rapa, ῥαφανίς; malva, μαλάχη; vinum, οἶνος; comunitatea originară a agriculturii celor două popoare este dovedită, de asemenea, prin forma plugului, care este aceeaşi pe monumentele străvechi ale Aticii şi Romei; prin alegerea celor mai vechi soiuri de cereale – meiul, orzul, alacul; prin obiceiul de a tăia spicele cu secera şi a le treiera pe aria nivelată, lăsînd vitele să le calce; în fine, prin modul de preparare a cerealelor: puls, πόλτος; pinso, πτίσσω; mola, μύλη (coacerea este de dată mai recentă); de aceea, în ritualul roman, în locul pîinii se foloseşte întotdeauna aluatul sau păsatul. Cultivarea viţei-de-vie în Italia este anterioară celei mai vechi imigraţii greceşti; aceasta o dovedeşte denumirea de „Ţară a vinului” (Οἰνωτρία), care pare a fi la fel de veche precum primele colonii greceşti. Decurge de aici că trecerea de la viaţa pastorală la agricultură – sau, mai corect, împletirea economiei agrare cu cea pastorală – trebuie să fi avut loc după ce indienii au părăsit matca comună a naţiunilor, însă înainte ca elenii şi italicii să se fi despărţit. De altfel, se pare că odată cu apariţia agricultrii elenii şi italicii n-au fost uniţi numai între ei, ci şi cu alţi membri ai marii familii; cert este că cele mai importante cuvinte referitoare la agricultură sînt, ce-i drept, străine membrilor asiatici ai familiei indo-germanice, dar comune grecilor şi romanilor, triburilor celtice, germane, slave şi lituaniene. Separarea patrimoniului comun al naţiunilor de contribuţia fiecăreia în parte, în domeniul obiceiurilor şi al limbii, este departe de stabilirea definitivă a întregii varietăţi a structurilor şi a gradaţiilor acestora. În această privinţă, studierea limbilor se află abia la început, iar istoriografia recompune imaginea preistoriei de cele mai multe ori cu ajutorul mărturiilor obscure ale tradiţiei, în loc să se inspire din tezaurul preţios al limbii. Din această cauză, în momentul de faţă trebuie să ne limităm la a indica diferenţele existente între civilizaţiile familiei indo-germanice, cînd ele se aflau încă în aceeaşi matcă, şi cele ale epocii în care greco-italicii duceau încă o viaţă comună. Deosebirea dintre rezultatele civilizaţiei comune membrilor europeni ai familiei, dar străine membrilor asiatici, de cele realizate de fiecare grup – cum ar fi cel greco-italic, germano-slav – în parte nu poate oferi rezultate mulţumitoare pînă ce nu se vor înregistra progrese decisive în cercetarea lingvistică şi istorică. Cu siguranţă însă, agricultura a devenit, pentru naţiunea greco-italică, dar şi pentru toate celelalte, germenul şi nucleul vieţii publice şi private şi a intrat sub această formă în conştiinţa popoarelor. Casa şi vatra