permanentă pe care şi le întemeiază agricultorul, în locul colibei fragile şi al focului itinerant ale păstorului, au intrat în domeniul religios şi au fost idealizate prin zeiţa Vesta sau Ἐστία, poate unica divinitate care, nefiind de sorginte indo-germanică, este totuşi, de la origine, comună ambelor naţiuni. Una dintre cele mai vechi legende ale Italiei atribuie regelui Italus sau, cum trebuie să fi pronunţat italicii, Vitalus sau Vitulus, trecerea poporului de la păstorit la agricultură şi leagă ingenios legislaţia primitivă a Italiei de acest eveniment. Alte versiuni le întîlnim în legenda samnită care transformă taurul în primul conducător al coloniilor originare, sau în cele mai vechi nume naţionale ale latinilor, care aplică poporului denumirile de secerători (siculi, poate şi sicani) sau de agricultori (opsci). Aparţine caracterului contradictoriu al aşa-numitei legende originare romane faptul că aici apare un popor de păstori şi de vînători drept ctitor de cetăţi; tradiţia şi credinţa, legile şi obiceiurile se leagă întotdeauna, la italici, ca şi la eleni, de agricultură. Agricultura în sine, denumirile măsurilor de suprafaţă şi modul de delimitare se bazează, la amîndouă popoarele, pe acelaşi fond originar; de altfel, cultivarea pămîntului nu poate fi imaginată fără o delimitare, chiar şi rudimentară, a acestuia. Vorsus-ul umbrian şi toscan de 100 de picioare pătrate corespunde exact plethron-ului grecesc. Şi principiul delimitării este acelaşi. Agrimensorul se orientează după unul dintre cele patru puncte cardinale, trasează două linii, de la nord la sud şi de la est la vest şi se plasează în punctul lor de intersecţie (templum, τέμενος de la τέμνω). După aceea, trage la distanţe egale linii paralele celor principale, născîndu-se astfel o serie de suprafeţe rectangulare, extremităţile lor fiind marcate prin stîlpi de hotar (termini, în inscripţiile siciliene τέρμονες de obicei ὄροι). Acest mod de delimitare, care este şi etrusc, dar puţin probabil de origine etruscă, îl întîlnim la romani, umbri, samniţi, dar şi în documentele foarte vechi ale heracleoţilor tarentini. Aceştia l-au împrumutat probabil tot aşa de puţin de la italici, precum italicii de la tarentini, el fiind, dimpotrivă, un patrimoniu comun tuturor. Particulară romanilor şi caracteristică pentru ei este numai aplicarea consecventă a principiului cvadraturii, astfel încît chiar şi acolo unde fluviile şi marea formau o graniţă naturală, ei nu o luau în considerare, ci încheiau diviziunea proprietăţii cu ultimul pătrat întreg. Strînsa înrudire a italicilor cu grecii este neîndoielnică nu numai în ceea ce priveşte agricultura, dar şi în celelalte sfere ale activităţii umane străvechi. Casa grecească, aşa cum o descrie Homer, diferă foarte puţin de cea construită şi conservată în Italia. Partea principală a casei latine, iniţial întreaga suprafaţă de locuit din interior, este atrium-ul, mai exact camera „neagră”, cu altarul domestic, patul nupţial, masa pentru servirea mîncării şi vatra. Ea corespunde exact megaronului homeric, cu altarul domestic, vatra şi tavanul înnegrit de fum. Despre construcţia de corăbii nu se poate spune acelaşi lucru. Barca cu rame este un patrimoniu indo-germanic. Trecerea la corăbii cu vele însă aparţine foarte puţin probabil perioadei greco-italice, întrucît nu există expresii, referitoare la navigaţia pe mare, comune grecilor şi italicilor care să nu fie în egală măsură comune tuturor indo-germanicilor. Străvechiul obicei italic al meselor de prînz comune ale ţăranilor, de care mitologia a legat originea agriculturii, a fost comparat, în schimb, de către Aristotel cu sisitele cretane; obiceiurile vechilor romani corespund cu cele ale cretanilor şi laconienilor şi prin aceea că nu mîncau lungiţi pe o bancă, precum urmau să o facă ambele popoare mai tîrziu, ci aşezaţi la masă. Aprinderea focului prin frecarea a două lemne de esenţă diferită este comună tuturor popoarelor; în mod sigur însă, nu este un capriciu al sorţii faptul că grecii şi italicii au dat celor două lemne acelaşi nume: „sfredelul” (τρύπανον, terebra) şi „suportul” (στορεύς, ἐσχάρα, tabula, probabil de la tendere, τέταμαι). De asemenea, vestimentaţia celor două popoare este în esenţă identică, întrucît tunica este corespondentul perfect al chitonului, iar toga nu este nimic altceva decît un himation mai complet. Chiar şi în domeniul foarte diferenţiat al armelor, principalele arme de atac sînt, la amîndouă popoarele, suliţa şi arcul, fapt atestat, în ceea ce priveşte Roma, de denumirile originale date luptătorilor (quirites, samniteas, pilumni – arquites) şi care se acordă, de altfel, cu modul cel mai vechi de luptă, care nu se dădea corp la corp. Astfel, în limba, ca şi în obiceiurile grecilor şi ale italicilor, toate cele referitoare la bazele materiale ale existenţei umane se întemeiază pe aceleaşi elemente; cele mai vechi probleme pe care natura le-a pus omului au fost rezolvate, cîndva, de cele două popoare împreună, în epoca în care alcătuiau încă o singură naţiune.

Alta este situaţia în plan spiritual. Serioasa problemă propusă omului, aceea de a trăi cu sine însuşi, cu semenii săi şi cu comunitatea într-o armonie conştientă, oferă tot atîtea soluţii cîte provincii există în Regatul Părintelui nostru. Aceasta este sfera, şi nu cea materială, unde caracterele indivizilor şi ale popoarelor îşi manifestă diversitatea lor. În perioada greco-italică, cauzele care vor da naştere acestui contrast interior nu existau încă. Numai după separarea elenilor şi italicilor s-a produs acea deosebire spirituală profundă, ale cărei efecte se vor perpetua pînă în timpurile prezente. Familia şi statul, religia şi arta au fost dezvoltate în Grecia şi în Italia atît de original, atît de profund naţionalist, încît fundamentele comune pe care se bazau şi în acest caz amîndouă popoarele au dispărut aproape complet din faţa ochilor noştri. Iată geniul elen care sacrifica întregul individualului, naţiunea comunităţii, comunitatea cetăţeanului, pentru care idealul vieţii era existenţa frumoasă şi bună, dar de multe ori dulcea lenevie, a cărui evoluţie politică consta în adîncirea particularismului originar al ţinuturilor şi, mai tîrziu, chiar în dizolvarea totală a puterii de stat; geniul grec, a cărui gîndire religioasă a creat zeii după chipul oamenilor şi care le-a negat apoi existenţa, care acorda toată libertatea membrelor nude ale adolescenţilor în exerciţiile lor corporale şi dădea frîu liber