spiritului în toată măreţia şi grozăvia sa. Şi iată caracterul roman, care creştea fiul sub autoritatea tatălui, cetăţeanul sub autoritatea stăpînului şi pe toţi sub autoritatea zeilor, care nu cerea şi nu onora nimic altceva decît activitatea utilă, care-i obliga pe toţi cetăţenii să dedice fiecare clipă a scurtei lor existenţe unei munci continue, care impunea chiar şi băiatului obligaţia de a-şi acoperi, cu modestie, nuditatea corpului, care-l detesta ca pe un cetăţean neloial pe cel care voia să se ridice deasupra celorlalţi, pentru care statul însemna totul, iar mărirea statului era unica pasiune scuzabilă. Cine ar putea deduce prin gîndire aceste contraste izbitoare din unitatea originară a celor două popoare, care a pregătit formarea şi existenţa lor? A încerca să ridici vălul ar fi o temeritate nechibzuită. Noi ne vom mulţumi să determinăm cu cîteva aluzii începuturile naţionalităţii italice şi legăturile ei cu perioada primitivă, dar nu pentru a oferi cuvinte intuiţiei cititorului inteligent, ci pentru a-l ghida.

Tot ceea ce, într-un stat, putem numi element patriarhal se întemeiază, în Grecia, ca şi în Italia, pe aceleaşi fundamente. Acestora le aparţin înainte de toate relaţiile morale şi respectabile care unesc cele două sexe, care impun bărbatului monogamia şi pedepsesc sever infidelitatea femeii, proclamă egalitatea celor două sexe şi sacralitatea căsătoriei, conferind mamei o poziţie înaltă în interiorul sferei domestice. Grecii însă nu cunosc dezvoltarea severă şi lipsită de consideraţie faţă de individ a puterii soţului, dar mai ales a puterii paterne; aceasta este o trăsătură particulară italicilor, singurii care au transformat supunerea morală în servitute legală. De asemenea, incapacitatea juridică absolută a sclavului, care decurge din esenţa sclaviei, a fost menţinută de romani cu o severitate neîndurătoare şi împinsă pînă la limitele sale ultime. La greci, dimpotrivă, situaţia sclavilor a fost ameliorată de timpuriu de fapt şi de drept; căsătoria lor, de exemplu, a fost recunoscută prin lege. Clanul, mai exact, comunitatea urmaşilor aceluiaşi strămoş, se întemeiază pe ideea de familie, iar clanul a fondat statul, atît la greci, cît şi la romani. În timp ce în evoluţia politică mai puţin riguroasă a Greciei clanul şi-a păstrat o putere aparte în faţa statului pînă într-o epocă foarte înaintată a timpurilor istorice, statul italic se dovedeşte a fi de la început solid închegat, întrucît clanurile sînt complet neutralizate în faţa sa, statul nedevenind o comunitate a clanurilor, ci una a cetăţenilor. Dimpotrivă, în Grecia individul ajunge de timpuriu la o independenţă mai mare faţă de clan şi la o evoluţie mai originală decît în Roma. Faptul e dovedit de evoluţia numelor proprii; la origine foarte asemănătoare între greci şi romani, ele ajung să difere foarte mult. La numele greceşti mai vechi, numelui individului i se adauga deseori numele clanului în formă adjectivală, în timp ce erudiţii romani ştiau că strămoşii lor nu purtau decît un singur nume. În timp ce în Grecia numele clanului în forma adjectivală dispare de timpuriu, el devine la italici, şi nu numai la romani, numele principal, astfel încît numele propriu-zis al individului, prenumele, i se subordonează. Se pare că în numărul din ce în ce mai restrîns şi în importanţa minoră a numelor propriu-zise la italici, şi mai ales la romani, comparativ cu amploarea poetică şi stufoasă a numelor greceşti, se reflectă imaginea acestei nivelări care, la romani, închide individul în cadrul statului, pe cînd grecii ofereau posibilitatea dezvoltării neîngrădite a personalităţii. Viaţa comună în comunităţi familiale, sub autoritatea unor conducători de clanuri, aşa cum ne-o putem imagina pentru epoca greco-italică, nu se aseamănă deloc cu structurile politice ulterioare ale grecilor şi italicilor. Totuşi, ea trebuie să fi conţinut în mod necesar germenii din care s-a dezvoltat legislaţia celor două popoare. „Legile regelui Italus”, care mai erau aplicate în epoca lui Aristotel, pot fi suficiente pentru a demonstra că instituţiile celor două naţiuni corespundeau în esenţă. Ordinea şi justiţia în interiorul comunităţii, războiul şi legea marţială în afara ei, conducerea prin căpetenie a clanului, un sfat al bătrînilor, adunarea oamenilor liberi în stare să poarte armele, o anumită constituţie trebuie să fi fost conţinute în acestea. Procedura judiciară (crimen, ϰρίνειν), pedeapsa (poena, ποίνη), răzbunarea (talio, ταλάω, τλῆναι) sînt concepţii greco-italice. Legea severă a datoriilor prin care debitorul devine răspunzător cu persoana sa pentru înapoierea a ceea ce datorează este comună italicilor şi heracleoţilor tarentini, de exemplu. Ideile fundamentale ale constituţiei romane, regalitatea, senatul şi o adunare a poporului pentru aprobarea sau respingerea propunerilor supuse ei de către rege sau senat nu se găsesc nicăieri exprimate cu mai multă exactitate ca în judecăţile lui Aristotel asupra vechii constituţii cretane. Germenii unor alianţe statale mai mari, întemeiate fie pe fraternitate politică, fie prin contopirea triburilor anterior independente („liga”, συνοιϰισμός), sînt în aceeaşi măsură comuni ambelor naţiuni. Trebuie evidenţiată bine această comunitate fundamentală a structurii politice elene şi italice, deoarece nu se întîlneşte la celelalte ramuri ale familiei indo-germanice; organizaţia comunală a germanilor, de exemplu, nu este bazată pe regalitatea efectivă. Pasajele următoare vor arăta pînă la ce punct grecii şi italicii au construit un edificiu politic diferit, cu toate că au pornit de la aceeaşi bază, şi din ce moment evoluţia naţională este individuală şi originală. Această evoluţie se manifestă şi în religie. În Grecia, ca şi în Italia, credinţa populară a păstrat acelaşi tezaur de concepţii asupra naturii simbolizate şi alegorizate; acesta constituie, atît la greci, cît şi la romani, fundamentul lumii asemănătoare a zeilor şi a spiritelor, care vor îndeplini în epoci ulterioare un rol atît de mare în istoria lor. Prin nenumărate concepţii particulare, prin figura amintită a lui Zeus-Diovis şi Hestia-Vesta, prin ideea spaţiului sacru (τέμενος, templum), prin unele sacrificii şi ceremonii, cele două culte se apropie nu numai întîmplător. Aceste figuri s-au profilat totuşi, în Grecia şi în Italia, cu caracteristici atît de naţionale şi de individuale, încît a devenit foarte dificil de stabilit ce anume provine din patrimoniul comun; foarte des, acesta ori n-a fost înţeles, ori a fost interpretat greşit. De fapt, nici nu putea fi altfel; căci aşa cum