între cele două naţiuni s-au cristalizat diferenţele de caracter ce s-au menţinut într-un stadiu latent în epoca greco-italică, la fel s-a produs separaţia dintre ele sub aspect religios, sub aspectul ideii şi al imaginii, care-şi păstrase pînă atunci caracterul de unitate numai în sufletul lor. Acei ţărani antici au putut să-şi închipuie, cînd norii goneau pe bolta cerului, că ogarul zeilor ar aduna vacile rătăcite ale turmei; grecul uită că vacile erau, de fapt, norii şi-l metamorfozează pe acest fiu al ogarului zeilor, formă imaginară pentru confirmarea concepţiei religioase, într-un mesager abil şi oricînd la dispoziţia zeilor. Dacă tunetele vuiau în munţi, îl vedea pe Zeus aruncînd trăsnete de pe înălţimile Olimpului; dacă apărea din nou albastrul cerului, privea în ochii strălucitori ai fiicei lui Zeus, Atena. Aceste imagini s-au cuibărit atît de adînc în sufletul său, încît, foarte curînd, nu a văzut în ele nimic altceva decît fiinţe umane, stăpîne suverane şi puternice ale naturii, pe care le-a modelat după idealul său de frumuseţe. Cu aceeaşi intensitate, însă altfel, s-a manifestat sentimentul religios al ramurii italice; el s-a ataşat strîns ideii şi n-a permis formei să o umbrească. Dacă grecul înalţă ochii spre cer atunci cînd jertfeşte, romanul îşi acoperă fruntea; rugăciunea celui dintîi este contemplaţie, a celui din urmă este meditaţie. În natura întreagă el venerează spiritualul şi universalul. Toate existenţele, omul, ca şi arborele, satul, ca şi cămara, sînt însoţite de către un geniu, care se naşte şi piere odată cu ele, model spiritual al fenomenului fizic care oferă bărbatului Geniul masculin, femeii, pe zeiţa Iuno, graniţelor, pe zeul Terminus, pădurii, pe Silvanus, ciclului anului, pe Vertumnus şi aşa mai departe. În privinţa ocupaţiilor, este simbolizat fiecare moment al activităţii; astfel, în rugăciunile pentru agricultor este invocat spiritul pîrloagei, al aratului, al brazdei, al semănatului, al acoperitului cu pămînt etc., pînă la cel al căratului şi al adăpostirii grîului în hambare şi al deschiderii acestora. În mod asemănător, căsătoria, naşterea şi orice sentiment firesc primesc o existenţă sacră. Cu cît se abstractizează mai mult, cu atît mai departe este plasată zeitatea, iar veneraţia oamenilor creşte implicit. Iupiter şi Iuno sînt, astfel, abstracţiile fiinţei masculine şi ale fiinţei feminine. Dea Dia sau Ceres este puterea zămislitoare, Minerva, cea a aducerii-aminte, Dea Bona sau, la samniţi, Dea Cupra, zeitatea binefăcătoare. În timp ce grecilor totul le părea a fi concret şi corporal, romanul nu voia decît abstracţiuni cu totul transparente; iar dacă grecul a abandonat vechiul tezaur de legende ale timpurilor primitive, întrucît conferea ideii o formă prea vaporoasă, romanul nu a putut să-l păstreze nici atît, deoarece ideile religioase îi deveneau obscure chiar dacă erau filtrate prin cel mai uşor voal al alegoriei. La romani nu găsim nici o urmă a celor mai vechi şi universale mituri – de exemplu, a legendei, cunoscută indienilor, grecilor şi chiar semiţilor, privind descinderea întregii umanităţi dintr-un singur om, ultim supravieţuitor al potopului. Zeii lor nu puteau să se căsătorească sau să zămislească copii, precum cei ai elenilor; ei nu se plimbau invizibili printre muritori şi nu aveau nevoie de nectar. În spiritualitatea lor însă, care apare uniformă numai unei judecăţi uniforme, ei au indus romanilor sentimente religioase mai puternice şi mai energice decît zeii Eladei. Faptul ar putea fi dovedit, chiar dacă istoria ar păstra tăcerea, de denumirea romană, atît de străină limbii greceşti şi spiritului grecesc, de religio, adică acţiunea de a lega. Aşa cum dintr-un tezaur comun India a dezvoltat bogăţia de forme a epopeilor sale, iar Iranul abstracţiile din Zend-Avesta, la fel constatăm în mitologia greacă predominanţa persoanei, iar în mitologia romană, pe cea a ideii; acolo, libertatea, aici, necesitatea. Ceea ce este grav pentru părţile serioase ale existenţei nu este mai puţin grav pentru părţile ei uşoare şi plăcute, care, peste tot, dar mai ales în simplitatea existenţei primitive, nu încearcă să elimine gravitatea, ci s-o voaleze. Elementele cele mai primitive ale artei sînt aceleaşi în Latium, ca şi în Elada: dansul războinic decent, „saltul” (triumphus, ϑρίαμβος, δι-ϑύραμβος); mascarada „oamenilor sătui” (σάτυροι, satura) care, înveliţi în piei de oaie şi de berbec, încheie sărbătoarea cu glume; în fine, flautul, care acompaniază şi domină dansul vesel sau ceremonios cu melodii adaptate împrejurărilor. Poate în nici o altă parte înrudirea strînsă dintre eleni şi italici nu apare aşa de pronunţată ca aici; şi totuşi, evoluţia celor două naţiuni nu s-a îndepărtat în nici o altă privinţă mai mult decît în cazul acesta. Educaţia tineretului din Latium rămînea închisă cu desăvîrşire în interiorul spaţiului domestic; în Grecia, aspiraţiile spre o dezvoltare variată şi armonioasă a trupului şi a spiritului au creat ştiinţele gimnasticii şi educaţiei, cultivate în aceeaşi măsură de către naţiune şi individ ca pe bunul cel mai de preţ. Latium, prin sărăcia evoluţiei sale artistice, nu depăşeşte nivelul popoarelor necivilizate; în Elada, din concepţiile religioase au rezultat, cu o rapiditate incredibilă, mitul şi cultul imaginilor, iar din acestea lumea mirifică a poeziei şi a sculpturii, care nu-şi găseşte egal în istorie. În Latium, în viaţa publică şi privată, inteligenţa, bogăţia şi puterea sînt singurele valori; le-a fost menit elenilor să simtă superioritatea îmbătătoare a frumuseţii, să slujească băiatul frumos, iubit cu un entuziasm în acelaşi timp senzual şi ideal, şi să regăsească în cîntecele de război ale bardului divin curajul pierdut. Cele două naţiuni prin care Antichitatea şi-a atins apogeul stau astfel una alături de cealaltă, diferite prin evoluţie, însă egale prin valoare. Preeminenţa elenilor asupra italicilor este mai uşor de înţeles, dînd seamă de o faimă mai mare; profundul sentiment al prezenţei universalului în particular, devotamentul şi puterea de sacrificiu ale individului, credinţa nestrămutată în zeii proprii – iată tezaurul bogat al naţiunii italice. Amîndouă naţiunile s-au dezvoltat unilateral şi, în consecinţă, amîndouă complet. Ar fi un gest de meschinărie sufletească să i se reproşeze atenianului că n-a ştiut să-şi organizeze statul precum Fabii sau Valerii, sau romanului că n-a învăţat să sculpteze ca Fidias sau să scrie ca Aristofan. Caracterul cel mai frumos şi mai original al geniului grecilor a fost cu