certitudine acela care nu le-a permis trecerea de la unitatea naţională la unitatea politică fără a schimba concomitent politica lor cu despotismul. Lumea ideală a frumuseţii a însemnat totul pentru greci şi le-a compensat, în anumite limite, tot ce le lipsea în lumea reală. Oriunde a răsărit în Grecia o tendinţă spre unitate, ea nu se baza pe principiile nemijlocit politice, ci pe artă şi jocuri. Grecii n-au cunoscut altă unitate decît Jocurile Olimpice, poemele homerice şi tragediile lui Euripide. Italicul, dimpotrivă, sacrifica hotărît propria voinţă salvării publice şi învăţa să se supună tatălui, pentru a şti, mai tîrziu, să se supună statului. Individul putea să piară prin această supunere, iar germenii umani cei mai promiţători puteau să degenereze din cauza ei; italicul cîştiga în schimb o patrie şi un spirit patriotic, aşa cum grecul nu le-a cunoscut niciodată, şi, singur dintre toate naţiunile Antichităţii, a reuşit să instituie unitatea naţională bazată pe constituţie, a cărei temelie a fost autoguvernarea. Această unitate naţională îi va aduce într-o zi supremaţia nu numai asupra Greciei divizate, ci şi asupra întregii lumi cunoscute.

Capitolul III

Aşezarea latinilor

Patria familiei indo-germanice este partea orientală a Asiei Centrale. Ea s-a extins de aici asupra Indiei în direcţia sud-estică, iar în direcţia nord-vestică asupra Europei. Este dificil de stabilit cu exactitate aria originară de locuire a indo-germanicilor; oricum, ea trebuie să fi fost în interiorul continentului şi la depărtare de mare, deoarece limbile indo-germanice ale Asiei şi Europei nu au un termen comun pentru a desemna marea. Unele urme se pronunţă în favoarea meleagurilor Eufratului, astfel încît patria primitivă a celor două familii de o importanţă extraordinară în istoria civilizaţiilor, cea a indo-germanicilor şi cea a arameilor, se găseşte, în mod ciudat, în acelaşi spaţiu geografic – circumstanţă care pare să sprijine ipoteza unei origini comune a celor două familii. Chiar admiţînd supoziţia, comunitatea aceasta n-a putut să existe decît înaintea evoluţiei civilizaţiei şi a limbii. Precizarea acestei situaţii originare, ca şi urmărirea triburilor în migraţiile lor îndepărtate, a fiecăruia în parte, sînt deopotrivă de dificile. Ramura europeană a petrecut poate mai mult timp în Persia şi în Armenia după emigrarea indienilor; căci, după toate probabilităţile, aici se află leagănul agriculturii şi viticulturii. Orzul, alacul şi grîul sînt indigene în Mesopotamia, viţa-de-vie, la sud de Caucaz şi de Marea Caspică; tot aici pămîntul adăposteşte prunul, nucul şi alţi pomi fructiferi uşor de transplantat. De asemenea, e remarcabil că majoritatea naţiunilor europene, latinii, celţii, germanii şi slavii, au un termen comun pentru desemnarea mării; aceasta dovedeşte că ele au atins, înaintea separării, ţărmurile Mării Negre sau ale Mării Caspice. Pe ce drum au ajuns italicii la poalele Alpilor şi unde au poposit în timpurile în care mai erau încă uniţi cu grecii? La această întrebare nu se poate răspunde pînă cînd nu se stabileşte calea, Asia Mică sau ţinuturile dunărene, pe care elenii au pătruns în Grecia. Se poate afirma cu certitudine că italicii, ca şi indienii, au pătruns dinspre nord în peninsula lor. Trecerea tribului umbro-sabelic pe creasta muntoasă centrală a Italiei în direcţia nord-sud se poate urmări încă foarte bine; ultimele etape ale acestei migraţii aparţin, ce-i drept, timpurilor istorice. Vestigii mai puţine ne vorbesc despre căile de migraţie ale latinilor. Probabil ea s-a desfăşurat într-o direcţie asemănătoare, de-a lungul coastei de vest, cu mult înaintea mişcării primelor triburi sabelice. Puhoiul a atins înălţimile numai după ce fuseseră ocupate şesurile, iar faptul că ei se aşază în lungul ţărmului în această epocă explică de ce sabelii au trebuit să se mulţumească cu munţii arizi pe care i-au părăsit ulterior pentru a se infiltra printre triburile latine. Este arhicunoscut că între malul stîng al Tibrului şi Munţii Volscilor locuia un trib latin. Aceşti munţi însă, care par să fi fost dispreţuiţi în timpul primei migraţii, cînd cîmpiile din Latium şi Campania erau încă deschise imigranţilor, au fost ocupaţi de către un trib ce pare să fi fost prin origine mai apropiat de sabeli decît de latini, aşa cum o arată inscripţiile volsce. Fără îndoială însă, în Campania trăiau latini înainte de migraţia greacă şi samnită, căci denumirile italice Novla sau Nola (Oraşul Nou), Campani, Capua, Volturnus (de la volvere), ca şi Iuturna (de la iuvare), Opsci („lucrători”) sînt mai recente decît invazia samnită şi dovedesc că un trib italic şi, probabil latin, ausonii, era stăpîn în Campania cînd Cumae a fost fondată de către greci. Mai mult, primii locuitori ai regiunilor ocupate mai tîrziu de către lucanieni şi brutieni, Itali propriu-zişi (locuitori ai „ţării vitelor”), sînt alăturaţi de cei mai buni observatori nu populaţiei iapigilor, ci celei italice. Nimic nu ne împiedică să îi apropiem de tribul latin, întrucît elenizarea acestor ţinuturi încă înainte de începutul dezvoltării politice a Italiei şi invazia ulterioară a hoardelor samnite au dus la dispariţia totală a urmelor acestei naţionalităţi antice. Legende străvechi stabilesc legături şi între tribul, de asemenea dispărut, al siculilor şi Roma; astfel, cel mai vechi istoriograf italic, Antiochus din Siracusa, povesteşte că un om, numit Sikelos, a venit ca transfug din Roma la Morges, regele Italiei (însemnînd aici peninsula brutienilor). Aceste legende par să se întemeieze pe identitatea etnică a siculilor, dintre care se mai întîlneau descendenţi în Italia pe timpul lui Thukydides, şi a latinilor – ipoteză acceptată de către istorici. Asemănarea izbitoare a cîtorva particularităţi lingvistice dintre elina din Sicilia şi latină trebuie să fie explicată, neîndoielnic, nu prin identitatea originară a celor două limbi, ci prin vechile relaţii comerciale care s-au stabilit între Roma şi grecii din Sicilia. Totuşi, nu numai teritoriul latin, dar şi ţinuturile din Campania şi Lucania, Italia propriu-zisă dintre golfurile de la Tarentum şi Laos şi partea orientală a Siciliei, au fost locuite de diferitele populaţii ale familiei latine.

Destinele acestor populaţii au fost foarte diferite. Cele