care se stabiliseră în Sicilia, în Grecia Mare şi în Campania au venit în contact cu grecii într-o epocă în care n-au putut să opună nici o rezistenţă civilizaţiei acestora şi ori au fost elenizaţi complet, precum în Sicilia, ori slăbiţi în aşa măsură, încît au sucombat fără rezistenţă în faţa energiei juvenile a ţăranilor samniţi. Sicilienii, italii, morgeţii n-au reuşit astfel să joace un rol activ în istoria peninsulei. Situaţia din Latium a fost alta. Aici n-au fost întemeiate colonii greceşti şi, după lupte grele, locuitorii au reuşit să se impună atît faţă de sabini, cît şi faţă de vecinii din nord. Să aruncăm o privire asupra ţinutului care-şi va exercita, ca nici o altă regiune, influenţa asupra destinelor lumii antice.

Cîmpia din Latium a fost, din timpurile cele mai îndepărtate, scena celor mai grandioase cataclisme prin care acţiunea lentă a aluviunilor şi erupţiile vulcanilor gigantici au alcătuit, strat peste strat, acest pămînt pe care urma să se decidă cărui popor îi va aparţine stăpînirea lumii. Latiumul este străjuit la est de Munţii Sabinilor şi Ecvilor, care aparţin Apeninilor, în sud de Munţii Volscilor, care ating o înălţime de 4.000 de picioare, fiind separaţi de lanţul principal al Apeninilor prin platoul lui Sacco (Trerus, afluent al lui Liris), teritoriul vechi al hernicilor şi care, extinzîndu-se către vest, se termină cu promontoriul de la Terracina; la vest este marea, care, pe ţărmul acesta, are porturi puţine şi mici; în nord, cîmpia pătrunde pe alocuri în peisajul muntos al Etruriei. Astfel înconjurat, Latium formează o cîmpie încîntătoare, udată de Tibru, „Torentul munţilor”, care izvorăşte din munţii Umbriei, şi de Anio, care porneşte din Munţii Sabinilor. Munţii se înalţă din cîmpie ca nişte insule; unii sînt stînci calcaroase abrupte, precum Soracte, la nord-est, sau promontoriul de la Circe, în sud-est, şi colina asemănătoare, mai domoală însă, a Ianiculumului de la Roma; alţii sînt ridicături de teren de origine vulcanică, ale căror cratere au devenit lacuri, unele dăinuind pînă astăzi. Cei mai importanţi dintre aceştia sînt Munţii Albani, care se ridică, izolaţi din toate părţile, între Munţii Volscilor şi fluviul Tibru. Aici s-a stabilit populaţia pe care istoria o cunoaşte sub numele de latini sau, cum s-au denumit mai tîrziu pentru a putea fi deosebiţi de alte comunităţi latine, venite ulterior în Latium, „latinii vechi” (prisci Latini). Numai că teritoriul stăpînit de ei, Latium, nu este decît o mică parte a acestei cîmpii central-italice. Întregul teritoriu de la nord de Tibru este o ţară străină latinilor, ba chiar potrivnică, ai cărei locuitori n-au putut fi legaţi niciodată printr-un tratat durabil, nici printr-o pace generală, şi cu care, se pare, au fost încheiate numai armistiţii temporare. Înspre nord, graniţa Tibrului este străveche şi se pare că nici istoria, nici tradiţia cea mai demnă de crezare nu au păstrat vreo amintire referitoare la cînd şi cum s-a statornicit această delimitare aşa de bogată în consecinţe. În momentul în care începe istoria noastră, găsim întinderile joase şi mlăştinoase din sudul Munţilor Albani sub stăpînirea unei populaţii umbro-sabelice, a rutulilor şi a volscilor; Ardea şi Velitrae n-au fost socotite, la origine, printre oraşele latine. Din acest teritoriu, numai partea centrală, cuprinsă între Tibru, zona premontană a Apeninilor, Munţii Albani şi mare, o suprafaţă de aproximativ 34 de mile pătrate germane, puţin mai mare decît actualul canton Zürich, formează Latium, „Cîmpia largă”, aşa cum se poate admira de pe înălţimile lui Monte Cavo. Deşi întins, peisajul nu este uniform. Cu excepţia ţărmului nisipos al mării, format şi de către aluviunile Tibrului, cîmpia este întreruptă de coline de tuf de o înălţime medie, deseori abrupte însă, şi de crăpături adînci în pămînt. Între aceste ridicături şi depresiuni ale terenului, iarna se formează acele bălţi care se evaporă din cauza caniculei din timpul verii, dînd naştere aerului infestat de miasme care bîntuie ţinutul, astăzi, ca şi atunci. Este o eroare să punem aceste miasme pe seama decăderii agriculturii, cauzată de guvernarea deficitară din ultimele secole; originea lor, nu se ştie foarte bine cum, pare să rezide în înclinarea mică a terenului şi aceasta este cauza lor de atunci, ca şi de acum, după milenii. Este adevărat însă că aerul dezagreabil se poate înlătura pînă la o anumită limită prin intensificarea agriculturii; suprafaţa cultivată accelerează desecarea terenurilor cu ape stătătoare. Făcînd abstracţie de această constatare, rămîne o enigmă dezvoltarea unei populaţii dense de agricultori în nişte ţinuturi cum ne apar astăzi cele din Cîmpia Latină şi şesurile de la Sybaris şi Metapontion, în care o populaţie nu poate prospera în condiţii salubre şi în care călătorul evită să petreacă chiar şi numai o singură noapte. Trebuie să ne amintim că omul aflat pe o treaptă mai joasă a civilizaţiei percepe mai îndeaproape cerinţele naturii şi li se supune mai uşor; poate şi constituţia sa fizică este mai elastică şi se ataşează gliei mai intim. În Sardinia, agricultura persistă în condiţii identice; aerul infestat este prezent şi aici, iar ţăranul se sustrage efectelor lui prin precauţia în alegerea îmbrăcămintei, a mîncării şi a orelor de muncă. Într-adevăr, nimic nu protejează mai eficient de aria cattiva decît purtarea hainelor din piei de animale şi focul nedomolit; aşa se explică de ce ţăranul roman mergea întotdeauna îmbrăcat în haine grele de lînă şi nu lăsa niciodată să se stingă focul în vatra sa. De altfel, aceste meleaguri trebuiau să pară primitoare unei populaţii agricole migratoare; ţărîna se poate lucra uşor cu sapa şi cu săpăliga cu trei colţi şi dă roade şi fără îngrăşăminte, deşi oferă recolte mediocre faţă de cele din alte ţinuturi italice. La grîu se recoltează, în medie, de cinci ori cantitatea însămînţată. Un surplus de apă bună nu există; cu atît mai preţuit şi mai sacru a fost pentru populaţie orice izvor limpede.

Cu privire la desfăşurarea aşezării latinilor în ţinutul care le va purta numele nu s-a păstrat nici o tradiţie şi, în această privinţă, sîntem constrînşi aproape în exclusivitate la simple deducţii. Unele lucruri însă pot fi