recunoscute sau presupuse cu mare probabilitate. Marca romană se împărţea din timpuri străvechi într-un număr de cantoane ale clanurilor, care au fost utilizate mai tîrziu pentru fundamentarea împărţirii în cartiere rurale (tribus rusticae). Conform tradiţiei, numele cartierului claudin provine de la aşezarea clanului Claudiilor pe malul lui Anio; şi în numele celorlalte clanuri întîlnim urme ale împărţirii asemănătoare a altor districte. Acestea nu sînt derivate de la denumirile unor locuri, ci sînt formate, fără excepţie, din denumirile clanurilor. Aceste clanuri care au dat nume cartierelor teritoriului originar roman, în măsura în care n-au dispărut cu totul (precum Camilii, Galerii, Lemonii, Polii, Pupinii, Voltinii), sînt, cu certitudine, primele familii patriciene ale Romei (Aemilii, Cornelii, Fabii, Horatii, Menenii, Papirii, Romilii, Sergii, Veturii). Este remarcabil că dintre toate aceste clanuri nu există nici unul despre care să se poată spune cu certitudine că a imigrat mai tîrziu în Roma. Fiecare comunitate italică şi, fără îndoială şi elenă, trebuie să fi fost împărţită, ca şi cea romană, într-un număr de clanuri, concomitent în baza comunităţii de teritoriu şi a înrudirii de sînge. Aceasta este „casa” (οἰϰία) grecilor, care a format în Grecia comele şi demele, iar la Roma tribus-urile. Denumirea italică cuprinzătoare, „casă” (vicus) sau „clădire” (pagus de la pangere), indică, de asemenea, locuirea comună a membrilor unui clan, ajungînd să desemneze cătunul sau satul printr-o mutaţie lesne de înţeles, datorată uzului limbii. Aşa cum fiecare familie deţinea un lot, tot astfel clanul reunit îşi avea pămînturile sale, care au fost cultivate, pînă în timpuri relativ tîrzii, după modelul proprietăţii familiale, altfel spus, după principiul indiviziunii. Întrebarea dacă clanurile s-au grupat în sate abia în Latium ori au pătruns aici ca o comunitate deja formată nu poate fi elucidată. De asemenea, nu putem să determinăm în ce măsură clanul se forma, pe lîngă cei de o origine comună, şi din indivizi neînrudiţi prin sînge. De la începuturi însă, aceste comunităţi nu au fost privite drept unităţi de sine stătătoare, ci ca părţi integrante ale unui edificiu politic (civitas, populus). Acesta se prezintă mai întîi ca o reuniune de sate de aceeaşi origine, de aceeaşi limbă şi cu aceleaşi obiceiuri, supuse aceloraşi legi şi bucurîndu-se de aceeaşi justiţie, asociate în scop defensiv şi în vederea atacului în afară. Un canton astfel organizat avea nevoie de un centru stabil, în aceeaşi măsură ca şi clanul. Dar întrucît membrii clanului, mai exact locuitorii cantonului, trăiau în sate, centrul lui nu putea să fie un spaţiu locuit, un oraş, ci numai un loc de adunare comun. Acesta includea locul în care desfăşurau actele de justiţie şi sanctuarul cantonului; aici, locuitorii lui se adunau în fiecare a opta zi pentru tîrg şi pentru distracţie şi tot aici ei, ca şi animalele lor erau mai bine apăraţi în faţa incursiunilor inamicului. În timpuri normale, de altfel, aceste centre au fost foarte puţin sau deloc populate. Locuri de refugiu asemănătoare se întîlnesc încă frecvent în zona deluroasă a Elveţiei orientale pe o serie de vîrfuri muntoase. Un astfel de loc se numeşte în Italia „înălţime” (capitolium, precum ἄϰρα, „vîrful dealului”) sau „citadelă” (arx de la arcere); acesta nu este încă un oraş, dar constituie temelia unui viitor oraş, urmînd ca edificiile să se grupeze în jurul acropolei şi să se împrejmuiască mai tîrziu cu o „incintă” (urbs, înrudit cu urvus, curvus, poate şi cu orbis). Diferenţa exterioară dintre citadelă şi oraş constă în numărul porţilor, cît mai puţine în cazul citadelei, cu mai multe în cazul oraşului; citadela are, de regulă, o singură poartă, oraşul, cel puţin trei. Pe aceste fortificaţii se bazează constituţia preurbană a cantoanelor Italiei; ea s-a păstrat pînă în zilele noastre în acele ţinuturi italiene, precum ţinutul marsilor şi unele districte ale Abruzzilor, în care stadiul urban a fost atins abia foarte tîrziu sau nici pînă în prezent. Ţinuturile ecvilor, care în timpul cezarilor trăiau încă în nenumărate sate deschise, şi nu în oraşe, prezintă un număr apreciabil de ziduri antice de incintă care, fiind considerate drept „oraşe părăsite”, cu temple solitare, au provocat uimirea arheologilor romani, ca şi pe cea a arheologilor din zilele noastre; primii au încercat să-i plaseze aici pe „locuitorii lor primitivi” (aborigines), ceilalţi pe pelasgi. Sîntem convinşi că ar fi mai corect să recunoaştem în aceste locuri nu oraşe înconjurate de ziduri, ci refugii pentru locuitorii cantonului, aşa cum, fără îndoială, trebuie să fi existat odinioară pe întregul cuprins al Italiei, într-o formă prea puţin artistică poate. Este firesc ca, în epoca în care oamenii ajunşi să locuiască în oraşe şi le înconjurau cu ziduri de piatră, locuitorii acestor sate deschise, care continuau să habiteze în locuinţele lor, să înlocuiască valurile de pămînt şi palisadele cu fortificaţii din piatră. În epocile următoare, cînd, în condiţiile unei păci asigurate, n-a mai fost nevoie de aceste fortificaţii, refugiile au fost părăsite şi au devenit enigme pentru generaţiile posterioare.

În consecinţă, aceste ţinuturi, în care acropola îndeplinea rolul de centru şi care includeau un anumit număr de clanuri, formează primele unităţi politice, care constituie punctul de plecare al istoriei Italiei. Unde şi în ce proporţii s-au format în Latium cantoane asemănătoare nu se poate determina cu exactitate, dar nici nu este de vreun interes istoric deosebit. Culmile izolate ale Munţilor Albani, care au oferit imigranţilor aerul cel mai sănătos, izvoarele cele mai limpezi şi cea mai mare securitate, într-un cuvînt, fortăreaţa naturală a Latiumului, au fost ocupate neîndoielnic primele de către nou-veniţi. Într-adevăr aici, pe lungimea îngustului platou care domina Palazzuola, între Lacul Alban („Lago di Castello”) şi Muntele Albei („Monte Cavo”), a fost întemeiată Alba, considerată unanim sediul originar al populaţiei latine şi metropola Romei, la fel ca şi a tuturor celorlalte comunităţi latine. Pe aceste pante se află, de asemenea, străvechile localităţi latine Lanuvium, Aricia şi Tusculum. Aici se găsesc încă acele construcţii străvechi care indică începutul civilizaţiei şi