care dovedesc posterităţii că Pallas Athena a intrat adultă în lume. Astfel trebuie să fie privită acea cioplire a peretelui prăpăstios de stîncă, dominat de Alba înspre Palazzuola care, apărată de povîrnişurile abrupte ale Muntelui Cavo înspre sud, este în aceeaşi măsură inabordabilă dinspre nord şi nu poate fi atacată decît de pe două cărări înguste, de la est şi de la vest, uşor de apărat şi pe care se desfăşura comerţul oraşului. Astfel trebuie să fie privită galeria imensă, înaltă de un stat de om, tăiată în peretele dur de lavă, de o grosime de 6.000000 de picioare, prin care lacul care se formase în craterul Muntelui Alban a fost redus la adîncimea lui actuală, lăsînd astfel pe muntele însuşi un teren larg pentru agricultură. Culmile ultimilor pinteni ai Munţilor Sabini sînt, de asemenea, acropole naturale ale Cîmpiei Latine, iar oraşele celebre Tibur şi Praeneste au rezultat, la fel, din astfel de acropole ale cantoanelor. Labicii, Gabii şi Nomentum, situate în cîmpia care se întinde între Munţii Albani, Sabini şi Tibru, Roma, pe Tibru, Laurentum şi Lanuvium, pe ţărm, sînt centre mai mult sau mai puţin vechi ale colonizării latine, fără a aminti de numărul mare al cetăţilor mai mici sau date cu totul uitării. Toate aceste cantoane au fost suverane în timpurile străvechi şi au fost conduse fiecare de către o căpetenie a lor, ajutată de sfatul bătrînilor şi de adunarea bărbaţilor înarmaţi. Totuşi, nu numai sentimentul comunităţii de origine şi de limbă a menţinut unitatea acestor cantoane, ci ea s-a manifestat şi printr-o instituţie religioasă şi politică de cea mai mare importanţă – federaţia eternă a tuturor cantoanelor latine. La origine, conform uzanţei universale în Italia, ca şi în Grecia, conducerea revenea acelui canton între ale cărei graniţe se afla centrul de adunare al federaţiei; acesta a fost cantonul de la Alba, care, cum am menţionat mai sus, a fost considerat cel mai vechi şi mai renumit dintre toate cantoanele latine. Iniţial au fost 30 de cantoane care alcătuiau baza, număr pe care îl regăsim deseori în Grecia şi în Italia în cazul părţilor unei alianţe politice. Tradiţia nu ne-a păstrat şi noi nu mai putem determina care au fost cele treizeci de cantoane latine vechi sau cum erau denumite, în baza drepturilor de metropolă ale Albei, cele treizeci de colonii albane vechi. Evenimentul central al acestor adunări era, precum Panbeoţiile şi Panionienele pentru confederaţia beoţienilor şi cea a ionienilor, „Sărbătoarea latină” (Feriae Latinae), în timpul căreia latinii, reuniţi într-o zi fixată de către un magistrat, jertfeau anual pe Muntele Alban (Mons Albanus, „Monte Cavo”) un taur „Zeului Latin” (Iupiter Latiaris). Fiecare comunitate trebuia să contribuie la ofranda adusă cu o anumită cantitate de vite, de lapte şi de brînză, avînd în schimb dreptul să primească o bucată din carnea animalului sacrificat. Aceste obiceiuri s-au perpetuat timp îndelungat şi ele sînt bine cunoscute; însă în ceea ce priveşte efectele juridice mai importante ale acestei asociaţii nu putem să avansăm decît presupuneri. Din timpuri străvechi, sărbătorilor de pe Muntele Alban li s-a asociat adunarea conducătorilor acestor comunităţi; aceasta se desfăşura pe locul de justiţie vecin, la izvorul Ferentinei (la Marino). O asemenea confederaţie nu se poate imagina nicidecum fără o conducere supremă şi fără o legislaţie aplicabilă tuturor participanţilor. Tradiţia ne-o confirmă şi este verosimil ca federaţia să fi avut mijloacele de represiune necesare în cazul violării legilor alianţei şi să fi putut pronunţa, în acest caz, chiar şi condamnarea la moarte. Ca părţi integrante ale acestei vechi legislaţii a confederaţiei, putem considera că egalitatea de drepturi şi cea referitoare la căsătorie erau comune triburilor latine; de aici decurge faptul că fiecare latin putea să conceapă copii legitimi cu fiecare latină cu care se căsătorea, putea să achiziţioneze proprietăţi oriunde în Latium şi să se dedice aici comerţului. Confederaţia trebuie să fi instituit, de asemenea, un tribunal de arbitraj confederativ, care reglementa neînţelegerile ivite între diferitele cantoane; în schimb, nu se poate dovedi existenţa unei limitări a puterii suverane deţinute de fiecare canton în privinţa declarării păcii sau a războiului. De asemenea, nu poate fi pus la îndoială faptul că prin constituţia confederaţiei trebuie să se fi oferit posibilitatea de a putea duce un război defensiv sau chiar ofensiv; în cazul acesta, devenea necesară prezenţa unui general, a unui dux al ligii. Nu avem însă nici un temei să admitem că, în acest caz, comunitatea ar fi fost silită să contribuie cu un contingent înarmat sau că, dimpotrivă, i s-ar fi interzis să poarte un război pe cont propriu, chiar şi împotriva unui membru al confederaţiei. În schimb, există urme care dovedesc că, în timpul Sărbătorii Latine, la fel ca la sărbătorile federative elene, se instaura în Latium o pace impusă de zei şi că, probabil, triburile aflate în război îşi asigurau pe durata ei trecere liberă. E şi mai greu să definim privilegiile cantonului conducător; putem afirma doar că nu există vreo raţiune de a atribui conducerii albane o reală hegemonie politică asupra Latiumului, ci, mai degrabă şi aproape sigur, aceasta nu semnifica în Latium mai mult decît conducerea onorifică a Elidei în Grecia. În general, întinderea şi sfera de activitate a acestei confederaţii pare să fi fost liberă şi nestatornică; ea a fost şi rămîne însă nu o adunare accidentală a unor comunităţi mai mult sau mai puţin înrudite, ci expresia justă şi necesară a unităţii populaţiei latine. Chiar dacă confederaţia latină n-a cuprins mereu toate comunităţile latine, n-a permis în schimb niciodată primirea în rîndurile ei a unei comunităţi nelatine. Instituţia ei corespondentă din Grecia nu este amficţionia delfică, ci confederaţia beoţiană sau etoliană. Aceste contururi generale trebuie să fie suficiente; orice încercare de a îngroşa liniile ar deforma imaginea. Jocul variat, care a apropiat şi a îndepărtat rînd pe rînd pe unele sau pe altele dintre cantoanele latine, ca un fel de atomi politici, a dispărut pentru totdeauna din faţa ochilor noştri, fără a lăsa urme vizibile. Ajunge să reţinem existenţa unică şi persistentă a acestor comunităţi care, deşi nu