au abandonat autonomia lor grupîndu-se în jurul unui centru comun, au cultivat şi au promovat totuşi sentimentul comunităţii naţionale. Acest sentiment a pregătit trecerea de la particularismul cantonal, prin care începe şi trebuie să înceapă istoria oricărui popor, la unitatea naţională, cu care se termină sau ar trebui să se termine istoria oricărui popor.

Capitolul IV

Începuturile Romei

Aproximativ la trei mile germane de la gurile Tibrului, în amonte, pe ambele maluri ale fluviului, se înalţă coline domoale, mai înalte pe cel drept, mai scunde pe cel stîng. De acestea din urmă se leagă, de cel puţin 2.500 de ani, numele romanilor. Desigur, nu putem determina cum şi cînd a apărut acest nume. Putem afirma cu destulă siguranţă că, sub forma cea mai timpurie sub care ne sînt cunoscuţi, locuitorii acestui canton nu se numeau romani, ci – datorită unei mutaţii consonantice foarte frecvente în limbile primitive şi în special în latina veche – ramni (Ramnes), mărturie a vechimii imemoriale a acestui nume. Etimologia lui nu poate fi stabilită cu certitudine; este posibil ca ramnes să semnifice „oamenii pădurii” sau „ai desişurilor”. Ei n-au rămas însă unicii locuitori ai colinelor de pe malul Tibrului. În structurarea celei mai vechi comunităţi romane s-a păstrat dovada originii ei; ea a fost formată prin contopirea a trei cantoane, probabil cîndva independente: al ramnilor, al titiilor şi al lucerilor; aceste trei populaţii s-au unit într-o singură comunitate, formînd un fel de συνοιϰισμός asemănător acelui care, în Attica, a dat naştere Atenei. Antichitatea străveche a acestei diviziuni tripartite este atestată cu putere de faptul că romanii folosesc, în materie de drept constituţional, pentru „a împărţi” şi „parte” tribuere („a împărţi în trei”) şi tribus („o treime”); ca şi cuvîntul nostru „cartier”, această expresie şi-a pierdut însă de timpuriu semnificaţia numerică originară. Chiar după unire, fiecare dintre aceste trei comunităţi, devenite diviziuni, deţinea treimea ei din teritoriul comun şi era reprezentată proporţional în garda cetăţenească şi în sfatul bătrînilor. În ritualul însuşi, numărul divizibil cu trei al membrilor celor mai vechi colegii – Vestalele, Saliens, Fratres Arvales, Luperci, Augures – derivă fără îndoială de la această diviziune tripartită. Asupra acestor trei elemente în care se împarte populaţia primitivă a Romei s-au tras concluziile cele mai extravagante. În legătură cu această diviziune s-a emis ipoteza, inconsistentă, că naţiunea romană ar fi luat naştere dintr-un popor amestecat şi s-a încercat, prin diferite mijloace, să se prezinte cele trei mari rase ale Italiei drept părţi integrante ale Romei primitive şi să se transforme poporul, care a demonstrat prin limba, politica şi religia sa o evoluţie atît de pură şi de originară, într-un amalgam confuz de rămăşiţe etrusce, sabine, elene şi chiar pelasge. După ce am înlăturat ipotezele acestea iraţionale şi contradictorii, putem să rezumăm în cîteva cuvinte ceea ce se poate spune despre naţionalitatea elementelor componente ale comunităţii romane primitive. Faptul că ramnii aparţin familiei latine nu se poate pune la îndoială, întrucît ei au conferit numele lor noii comunităţi romane şi, în consecinţă, trebuie să fi influenţat în mod esenţial naţionalitatea populaţiei unite. Tot ce se poate afirma despre originea lucerilor este că nimic nu ne împiedică să-i considerăm, ca şi pe ramni, o populaţie latină. A doua dintre aceste populaţii este recunoscută unanim ca fiind originară din Sabinia; concluzia îşi găseşte confirmarea într-o tradiţie, păstrată în interiorul confreriei titiilor, conform căreia aceasta a fost întemeiată cu ocazia intrării titiilor în comunitate, pentru păstrarea ritualului sabin particular. De asemenea, se pare că, în timpuri foarte îndepărtate, în care familia latină şi cea sabelică prezentau în limba şi în obiceiurile lor o opoziţie mai atenuată decît cea care va exista mai tîrziu între romani şi samniţi, o comunitate sabelică intrase într-o asociaţie cantonală latină. Acest lucru este posibil, întrucît constatăm în tradiţia mai veche şi demnă de încredere că titiii îşi impun, fără excepţie, întîietatea faţă de ramni şi că titii imigranţi impun συνοιϰισμός-ul ramnilor, stabiliţi mai demult aici. În consecinţă, trebuie să fi avut loc un amestec de naţionalităţi; dar el nu a avut o influenţă mai profundă decît aşezarea la Roma a sabinului Attus Clauzus sau Appius Claudius, a clanului şi a clienţilor săi, care a urmat cîteva secole mai tîrziu. Imigrarea mai veche a titiilor la Roma, ca şi primirea Claudiilor în rîndul romanilor nu ne îndreptăţeşte să includem acest popor în rîndul popoarelor amestecate. Cu excepţia cîtorva instituţii naţionale care se leagă de ritual, nu putem dovedi existenţa unor urme sabelice la Roma şi nici limba latină nu ne oferă vreun punct de sprijin pentru susţinerea acestei ipoteze. Într-adevăr, ar fi mai mult decît extraordinar dacă aderarea unei singure comunităţi, strîns înrudite cu etnia latină, ar fi fost suficientă pentru a tulbura într-un mod simţitor naţionalitatea latină; trebuie să remarcăm îndeosebi că, în perioada în care titii s-au aşezat alături de ramni, naţionalitatea latină se întemeia pe Latium, şi nu pe Roma. Comunitatea romană cu diviziunea ei tripartită, cu toate elementele probabil de origine sabelică, n-a fost nimic altceva decît fusese comunitatea ramnilor – o parte a naţiunii latine.

Cu mult înaintea întemeierii vreunui oraş pe Tibru, acei ramni, titii şi luceri, la început separaţi, ulterior uniţi, trebuie să fi avut o acropolă a lor pe colinele romane şi un număr de sate în teritoriul din jur, pe care-l cultivau. O tradiţie care îşi are originea în aceste timpuri străvechi trebuie să fie sărbătoarea Lupercaliilor, celebrată de clanul lui Quinctus pe Muntele Palatin; sărbătoare a ţăranilor şi a păstorilor, care a păstrat, ca nici o alta, glumele fireşti ale simplităţii patriarhale şi care, printr-un destin aparte, a supravieţuit, dintre toate celelalte sărbători păgîne, o perioadă îndelungată în Roma creştină. Roma s-a născut din aceste aşezări. Desigur nu poate fi vorba nicidecum de o întemeiere a oraşului în sens propriu, cum este atestată de legendă; Roma n-a fost