construită într-o singură zi. Merită însă o cercetare aprofundată căile prin care Roma a putut să ajungă la această poziţie politică proeminentă în interiorul Latiumului; întrucît natura terenului nu pare să fi favorizat această ascensiune. Locul pe care este aşezată Roma este mai puţin salubru şi mai puţin fertil decît cel al majorităţii celorlalte oraşe latine. Viţa-de-vie şi smochinul nu dau roade în vecinătatea imediată a Romei şi lipsesc izvoarele abundente, întrucît nici izvorul, de altfel excelent, al Camenilor în faţa Porţii Capene, nici cel, îngrădit mai tîrziu, din Tullianum nu oferă o cantitate mare de apă. La acestea se adaugă inundaţiile frecvente ale fluviului care, din cauza scurgerii sale lente, nu poate face faţă afluenţilor vijelioşi din anotimpul ploilor şi acoperă văile şi şesurile dintre coline, transformîndu-le în mlaştini. Locul nu este atrăgător pentru imigranţi; de aceea, s-a opinat încă din Antichitate că spre acest petic de pămînt insalubru şi nefertil, aşezat în mijlocul unui ţinut binecuvîntat, nu s-a putut îndrepta prima colonizare firească a ţăranilor migratori, ci nevoia ori, mai degrabă, o cauză deosebită trebuie să fi determinat întemeierea acestui oraş. Însăşi legenda a resimţit această particularitate; povestioara despre întemeierea Romei de către emigranţi albani sub conducerea lui Romulus şi Remus nu este altceva decît o încercare naivă a pseudoistoriei vechi de a explica singularitatea acestei aşezări într-un loc atît de puţin favorabil şi de a lega originea Romei de metropola comună a Latiumului. Istoria trebuie să se debaraseze înainte de toate de astfel de poveşti, care vor să fie istorie, dar nu sînt altceva decît explicaţii improvizate ; putem să înaintăm însă cu un pas. După ce am examinat împrejurimile, putem trece la o evaluare nu a originii localităţii, ci a cauzelor creşterii sale rapide şi surprinzătoare şi ale poziţiei sale privilegiate în Latium. Înainte de toate, să privim cele mai vechi graniţe ale teritoriului roman. Înspre est se află oraşele Anatemnae, Fidenae, Caenina, Collatia, Gabii, unele foarte apropiate, altele la nici o milă germană faţă de porţile Romei serviene: hotarele cantonului trebuie să fi trecut foarte aproape de porţile oraşului. Înspre sud, la o distanţă mai mică de trei mile germane, se găsesc puternicele comunităţi Tusculum şi Alba, iar teritoriul roman nu pare să se fi întins în această direcţie dincolo de groapa Cluila, aflată la o milă germană de Roma. Înspre sud-est, frontiera dintre Roma şi Lavinium se găsea, de asemenea, foarte aproape, la a şasea bornă miliară. În timp ce ţinutul roman este limitat spre interiorul ţării de graniţe cît se poate de înguste, el se revarsă în schimb pe ambele maluri ale Tibrului, din cele mai vechi timpuri nestingherit în drumul spre mare, fără a întîlni între Roma şi litoral vreo localitate care să se impună ca vechi centru al cantonului sau vreo urmă a unui hotar vetust. Legenda, care ştie să stabilească originile tuturor lucrurilor, ne relatează, bineînţeles, că posesiunile romane situate pe malul drept al Tibrului, „Cele şapte coline” (septem pagi) şi salinele importante care se găsesc lîngă estuarul fluviului, ar fi fost cucerite de la veienţi de către regele Romulus; de asemenea, că regele Ancus ar fi fortificat pe malul drept capul de pod „Muntele lui Ianus” (Ianiculum) şi ar fi întemeiat pe malul stîng Pireul roman, portul „Estuarului” (Ostia). O dovadă mai convingătoare decît posesiunile situate pe malul etrusc, aparţinînd odinioară teritoriului roman, o constituie altarul, ridicat tocmai aici, la a patra bornă miliară a drumului înspre Ostia, consacrat zeiţei creatoare (dea Dia), sanctuarul străvechi al sărbătorii agricole şi al confreriilor ţăranilor. De fapt, din timpuri imemoriale, clanul Romiliilor, poate cel mai nobil dintre toate clanurile romane, s-a stabilit pe aceste meleaguri; Ianiculum a fost o parte integrantă a oraşului, iar Ostia o colonie de cetăţeni, altfel spus, o suburbie a Romei. Această situaţie nu poate fi atribuită întîmplării. Tibrul este calea comercială naturală a Latiumului, estuarul său, de-a lungul ţărmului lipsit de porturi, este locul de ancorare natural al navigatorilor. De asemenea, din timpuri străvechi, Tibrul a fost valul de apărare împotriva vecinilor din nord. Nici un alt loc decît Roma, care îngemăna, deopotrivă, avantajele unei poziţii solide şi vecinătatea imediată a fluviului, nu se preta mai bine pentru antrepozitul comerţului fluvial şi maritim latin ca bastion maritim al Latiumului; ea domina cele două maluri ale Tibrului pînă la gura lui şi servea, de asemenea, fie corăbierilor de pe Tibru sau Anio, fie marinarilor care urcau cu micile ambarcaţiuni de care se foloseau pe atunci; în plus, împotriva piraţilor, oferea un adăpost mai sigur decît localităţile situate nemijlocit pe ţărm. Chiar dacă Roma nu datorează întemeierea ei acestor circumstanţe comerciale şi strategice, ea le datorează, în mod sigur, importanţa ei; în acest sens, deţinem numeroase dovezi care au o pondere mai mare decît indiciile transmise de către povestioarele istorizate. De aici decurg relaţiile străvechi cu Caere, care a fost pentru Etruria ceea ce a fost Roma pentru Latium şi care, în consecinţă, a devenit vecinul cel mai apropiat şi aliatul său comercial; aşa se explică, de asemenea, importanţa podului peste Tibru şi, în general, a arhitecturii podurilor în comunitatea romană. De aici provine galera care figurează pe blazoanele oraşului. De aici vine, de asemenea, străvechiul drept de vamă, impusă de romani importurilor şi exporturilor din Ostia, care greva asupra mărfurilor destinate vînzării (promercale), şi nu asupra bunurilor destinate trebuinţei personale a armatorului (usuarium); aceasta era în realitate o taxă pe comerţ. De aici decurge, de asemenea, pentru a anticipa, folosirea relativ timpurie a monedei la Roma şi tratatele comerciale stipulate cu state aflate dincolo de mare. În acest sens, Roma ar putea să fie considerată, precum o propune şi legenda, mai degrabă un oraş creat decît unul devenit şi, dintre oraşele latine, mai degrabă cel mai tînăr, decît cel mai vechi. Fără îndoială, ţinutul era cultivat într-o oarecare măsură, iar Munţii Albani, ca şi înălţimile care înconjoară Campania („Cîmpia”) erau protejaţi de fortificaţii în momentul în care emporiul latin de la graniţă se afla în devenire pe Tibru. Dacă Roma a fost