înfiinţată printr-o hotărîre a confederaţiei latine, prin intuiţia genială a unui ctitor de oraşe dat uitării sau prin dezvoltarea naturală a relaţiilor comerciale, acesta e un fapt asupra căruia nu ne este permisă nici o prezumţie. O altă observaţie se leagă însă de această funcţie a Romei, aceea de a fi emporium-ul Latiumului. Din momentul în care istoria începe să prindă contururi în faţa ochilor noştri, Roma ne apare în raport cu confederaţia latină un oraş unitar. Obiceiul latin de a locui în sate deschise şi de a nu se servi de acropola comună decît pentru sărbători, pentru consfătuiri sau pentru protecţie trebuie să fi fost limitat în cantonul roman mai de timpuriu decît oriunde în Latium. Aceasta nu înseamnă că romanul renunţă la a-şi cultiva el însuşi pămîntul sau la a-l considera proprietatea sa de drept; dar aerul infestat din Campania l-a silit să se aşeze, în limita posibilităţilor, pe colinele cu un aer mai bun şi mai salubru; iar alături de ţărani trebuie să se fi aşezat din timpuri străvechi o numeroasă populaţie neagricolă străină şi indigenă. Astfel se explică populaţia densă a vechiului teritoriu roman, care a cuprins cel mult 5,5 mile pătrate de teren, în parte nisipos şi mlăştinos, care, chiar în timpul celei mai vechi configuraţii a oraşului, putea să înarmeze o gardă cetăţenească de 3.300 de oameni liberi, ceea ce presupune o populaţie de cel puţin 10.000 de locuitori. Mai mult, cine îi cunoaşte pe romani şi istoria lor ştie că particularitatea activităţii lor private şi publice era dată de caracterul ei citadin şi comercial şi că deosebirea care s-a stabilit între ei şi ceilalţi latini este, înainte de toate, aceea dintre citadin şi ţăran. Roma nu este, ce-i drept, un oraş comercial precum Corint sau Cartagina; căci Latiumul este, în esenţă, o regiune agricolă, iar Roma a fost şi a rămas înainte de toate un oraş latin. Deosebirea dintre Roma şi mulţimea celorlalte oraşe latine trebuie căutată în poziţia sa comercială şi în spiritul pe care această poziţie l-a insuflat locuitorilor săi. Dacă Roma a fost emporiul ţinuturilor latine, este lesne de înţeles că pe lîngă şi deasupra vieţii agricole s-a dezvoltat, puternic şi repede, o viaţă urbană care a pus piatra de temelie a destinului ei particular. Urmărirea acestei evoluţii mercantile şi strategice a oraşului Roma este mai importantă şi mai promiţătoare decît analizarea amănunţită a comunităţilor, nesemnificative şi foarte asemănătoare între ele, din timpurile străvechi. Noi îi regăsim urmele în tradiţiile care au reţinut formarea succesivă a valurilor şi a şanţurilor Romei; executarea lor trebuie să fi mers obligatoriu mînă în mînă cu dezvoltarea comunităţii romane spre importanţa urbană.

Structura urbanistică iniţială, de la care Roma a evoluat în decursul secolelor, a cuprins, după mărturii demne de încredere, numai Palatinul, numit în epocile de mai tîrziu şi „Roma pătrată” (Roma quadrata), denumire derivată de la forma patrulateră neregulată a colinei palatine. Porţile şi zidurile acestei incinte originare s-au păstrat, vizibile, pînă în epoca imperială. Două dintre acele porţi, Porta Romana de la S. Giorgio Velabro şi Porta Mugionis de lîngă Arcul lui Titus ne sînt cunoscute şi nouă datorită amplasării lor, iar incinta palatină a fost descrisă de către Tacitus pe baza propriilor observaţii, cel puţin în privinţa laturilor orientate spre Aventin şi Caelius. Indicii numeroase ne arată că aici s-a aflat centrul şi vatra originare aşezării urbane. Pe Palatin se găsea simbolul sacru al acesteia, „camera de înzestrare” (mundus), cum a fost denumită, unde primii locuitori au depus din belşug tot ceea ce e de trebuinţă într-o gospodărie, alături de o brazdă din pămîntul străbunilor. Aici se afla, de asemenea, edificiul unde se adunau toate curiile, fiecare la vatra proprie, pentru ceremoniile religioase sau în alte scopuri (Curiae Veteres). Aici se afla edificiul pentru reuniunile „săritorilor” (Curia Saliorum), dar, în acelaşi timp, şi cel de păstrare a scuturilor sacre ale lui Marte, sanctuarul „lupilor” (lupercal) şi locuinţa preotului lui Iupiter. Pe colină şi în jurul acesteia s-a ţesut în principal legenda despre întemeierea oraşului şi aici au fost arătate celor de bună-credinţă locuinţa acoperită cu paie a lui Romulus, stîna tatălui său adoptiv Faustulus, smochinul sacru, sub care cei doi gemeni au fost aduşi de valuri, cireşul, care a crescut din coada lăncii pe care fondatorul oraşului a azvîrlit-o de pe Aventin peste valea Circului pînă în interiorul acestui spaţiu şi alte asemenea lăcaşuri sacre. Epoca aceasta însă n-a cunoscut temple propriu-zise: nu vom găsi urmele lor pe Palatin. Locurile de reuniune ale comunităţii au fost mutate de timpuriu şi au dispărut în consecinţă; se poate doar presupune că spaţiul care a înconjurat mundus-ul, numit mai tîrziu Area Apollinis, s-ar putea să fi fost primul loc de întrunire a cetăţenilor şi a senatului, iar tribuna ridicată pe mundus-ul propriu-zis trebuie să fi fost primul loc de justiţie al oraşului roman. Pe de altă parte, amintirea extinderii aşezării în jurul Palatinului a fost păstrată în „Sărbătoarea celor şapte coline” (septimontium). Aşezări suburbane au răsărit pe rînd, fiind apărate de incinte proprii mai puţin redutabile şi alipite de incinta originară a Palatinului, aşa cum digurile exterioare se ataşează de digul principal în ţinuturile mlăştinoase. „Cele şapte incinte” sînt Palatinul însuşi, Cermalul, o pantă a Palatinului, cu înclinaţia orientată spre mlaştina care se întindea odinioară între acesta şi Capitoliu (velabrum); Velia, care leagă Palatinul şi Esquilinul şi care, ulterior, a dispărut în totalitate sub edificiile imperiului; Fagutal, Oppius şi Cispius, cele trei proeminenţe ale Esquilinului; în fine, Sucusa sau Subura, fortificaţie construită în afara valului de pămînt şi care apăra oraşul nou dinspre Carine, în şesurile care se întind între Esquilin şi Quirinal, mai jos de San Pietro in Vincoli. Aceste adăugiri, care au fost neîndoielnic rezultatul unei extinderi succesive, oferă, pînă într-un anumit punct, o imagine bine conturată a Romei palatine, mai ales dacă le comparăm cu împărţirea în districte a lui Servius, bazată pe această diviziune originară. Palatinul a fost vatra originară a comunităţii