— Altfel n-ar fi Nagasawa!

  — Să ştii, Watanabe, că nu sunt chiar atât de deşteaptă. Aş spune chiar că sunt proastă şi demodată. Mie puţin îmi pasă de „sisteme” şi „responsabilităţi”, pe mine mă interesează să mă mărit, să mă ţină bărbatul meu în braţe în fiecare noapte şi să fac copii. Nu-mi doresc mai mult de atât de la viaţă.

  — Dar aşteptările voastre de la viaţă se bat, pur şi simplu, cap în cap.

  — Lumea se mai schimbă, nu crezi? mă întrebă Hatsumi.

  — Adică, vrei să spui că băieţii ies în lume, mai iau nişte şuturi de la viaţă şi apoi devin mai buni?

  — Da. Poate dacă stă mai mult timp departe de mine, o să-şi schimbe sentimentele. Nu crezi?

  — Dacă ar fi un individ obişnuit, probabil că aşa ar sta lucrurile, dar el este cu totul altfel. Are o voinţă ieşită din comun, e mult mai puternic decât ţi-ai putea imagina şi o să fie din ce în ce mai dur. Un eşec nu-l doboară, ci-l întăreşte. Mai degrabă ar mânca râme decât să cedeze în faţa cuiva. La ce poţi să te aştepţi din partea unui asemenea om?

  — Da, dar nu pot să fac altceva decât să îl aştept.

  — Îl iubeşti chiar atât de mult?

  — Da, răspunse ea fără pic de ezitare.

  — O, Doamne! am exclamat eu, terminându-mi berea. Cred că e minunat când eşti convins că iubeşti cu toată puterea inimii.

  — Sunt proastă şi demodată, spuse ea. Mai vrei o bere?

  — Nu, mulţumesc. Trebuie să plec. Îţi mulţumesc din suflet pentru bandaj şi bere.

  În timp ce mă încălţam, în hol, a sunat telefonul. Hatsumi s-a uitat la mine, apoi la telefon, şi iar la mine.

  — Noapte bună! am zis eu, ieşind.

  Când am închis uşa, am zărit-o ridicând receptorul. A fost ultima oară când am văzut-o.

  Am ajuns la cămin la unsprezece şi jumătate. Am luat-o direct spre camera lui Nagasawa şi am bătut la uşă. După a zecea bătaie, mi-am dat seama că era sâmbătă seara şi că el obţinea întotdeauna permis să lipsească din cămin, sub pretext că stătea la nişte rude.

  M-am dus la mine în cameră, mi-am scos cravata, mi-am pus sacoul şi pantalonii pe umeraş, mi-am îmbrăcat pijamaua şi m-am spălat pe dinţi. „O, Doamne!” gândii eu. „Iar e duminică mâine!” Aveam impresia că duminicile vin din patru-n patru zile. Peste două duminici împlineam douăzeci de ani. M-am întins în pat şi am privit, fix, calendarul de pe perete, lăsându-mă stăpânit de gânduri negre.

  Duminică dimineaţa m-am aşezat, ca de obicei, la birou ca să-i scriu lui Naoko în timp ce-mi beam cafeaua şi-l ascultam pe Miles Davis. Afară ploua mărunt, iar în cameră era răcoare ca într-un acvariu. Mirosul de naftalină persista încă în puloverul cel gros pe care mi-l scosesem din cutia cu lucrurile de iarnă. Pe geamul de sus a poposit o muscă mare şi a rămas acolo, nemişcată. Deoarece nu adia vântul, Soare Răsare atârna parcă neputincios, de catarg, asemenea togii unui senator roman. Un câine maro, jigărit şi fricos, luase la mirosit toate florile din stratul de flori ce se afla în grădina interioară. Nu-mi puteam imagina de ce trebuie un câine să adulmece flori, pe o zi ploioasă.

  Scriam şi scriam, iar când mă durea tăietura din palmă, lăsam stiloul jos şi îmi plimbam privirile prin grădină.

  Am început prin a-i povesti lui Naoko cum mă tăiasem la mână în timpul serviciului, apoi i-am scris despre mica petrecere dată de Nagasawa în cinstea reuşitei la examenul pentru Externe. I-am descris restaurantul şi mâncarea, spunându-i că aceasta a fost excelentă, dar atmosfera s-a cam stricat pe parcurs.

  Mă întrebam dacă e bine să-i scriu despre Kizuki, legându-mă de faptul că am jucat biliard cu Hatsumi. Până la urmă i-am scris. Simţeam că trebuie să-i scriu.

  Încă îmi amintesc de ultima partidă de biliard jucată cu Kizuki, în ziua în care a murit. El a jucat excelent în ziua aceea, mult mai bine decât m-aş fi aşteptat. Se părea că norocul era de partea lui. A jucat absolut perfect, iar mingile albe şi roşii se frecau una de alta, pe pâslă, fără nici un zgomot. A fost o partidă superbă şi îmi stăruie încă în minte cu foarte multă claritate. Apoi, timp de doi ani şi jumătate, nu m-am mai atins de tac.

  În seara în care am jucat biliard cu Hatsumi nu m-am gândit la Kizuki de la bun început… şi am avut un şoc. Întotdeauna crezusem că o să-mi amintesc de Kizuki când joc biliard, dar în seara aceea nu m-am gândit la el decât după ce s-a terminat prima partidă şi mi-am luat un Pepsi de la automat. Băutura aceea a fost de vină, pentru că şi noi doi obişnuiam să punem pariuri pe câte o sticlă de Pepsi. M-am simţit vinovat pentru că nu m-am gândit imediat la Kizuki… de parcă l-aş fi uitat cu totul. După ce m-am întors la cămin, în camera mea, m-am gândit: au trecut doi ani şi jumătate de la sinuciderea lui, dar Kizuki avea pentru mine tot şaptesprezece ani. Amintirile legate de el nu au pălit, sentimentele pe care mi le-a trezit moartea lui sunt aici, în sufletul meu, limpezi şi clare, unele dintre ele poate chiar mai clare decât la vremea respectivă. Ceea ce vreau să spun este faptul că împlinesc în curând douăzeci de ani şi ştiu foarte bine că o parte din lucrurile pe care le-am împărtăşit cu Kizuki la vârsta de şaisprezece sau şaptesprezece ani nu se vor mai întoarce niciodată. Nu sunt capabil să-ţi explic mai clar decât atât, dar cred că tu poţi să înţelegi ceea ce încerc să-ţi spun. De fapt, eşti singura din lume care ar putea înţelege. Mă gândesc la tine mai