desăvîrşit educaţia la Atena şi Roma; de la Thagaste, Augustinus s-a îndreptat pentru început la Madaura, apoi, de asemenea, la Cartagina; în toate familiile mai bune educaţia tinerilor urma această cale. Juvenal îl sfătuieşte pe profesorul de retorică, doritor să cîştige bani, să meargă în Galia sau, mai bine, în Africa, „moaşa avocaţilor”. În ţinutul Cirtei, pe un fost domeniu nobiliar a fost descoperită de curînd o baie particulară din epoca imperială tîrzie, de un fast princiar, al cărei paviment cu mozaic ne dezvăluie viaţa de odinioară din castel: bineînţeles, spaţiul cel mai vast este ocupat de palate, întinsul parc de vînătoare cu cîini şi cerbi, grajdurile cu nobilii cai de cursă, dar nu lipsesc nici „colţul eruditului” (filosofi locus) şi distinsa doamnă aşezată alături sub palmieri. Însă tocmai didacticismul este punctul negativ al literaturii africane. Ea începe tîrziu; înaintea guvernărilor lui Hadrian şi Pius, lumea literară nu avea nici un nume african, şi chiar mai tîrziu africanii renumiţi au devenit mai întîi magistri, croindu-şi calea spre scriitură de pe această bază. În timpul împăraţilor, cei mai celebraţi dascăli şi savanţi din capitală sînt africani din naştere: retorul Marcus Cornelius Fronto din Cirta, educatorul prinţilor la curtea lui Pius, şi filologul Gaius Sulpicius Apollinaris din Cartagina. În aceste cercuri domină din această cauză cînd stupidul purism, care înghesuie latina în învechitele tipare ale lui Ennius şi Cato, prin care au devenit renumiţi Fronto şi Apollinaris, cînd abandonarea desăvîrşită a înnăscutei rigurozităţi a latinei şi o condamnabilă superficialitate, proasta imitare a unor modele greceşti, culminînd cu, pe atunci, mult admiratul roman al măgarului, scris de amintitul filozof din Madaura. Limba era îmbibată, pe de o parte, cu reminiscenţe şcolăreşti, pe de alta, cu cuvinte şi expresii neclasice sau nou formate. Aşa cum împăratul Severus, un african dintr-o bună familie, el însuşi erudit şi scriitor, era recunoscut ca african după accentul său, la fel, stilul concetăţenilor săi şi al celor spirituali şi de la început educaţi în latineşte – ca, de exemplu, cartaginezul Tertullianus – vădeşte, prin pedanteria afectată, frazele neînchegate, incoerenţa gîndurilor şi aforismele sale, întotdeauna ceva străin şi incongruent. Lipsesc atît farmecul grecului, cît şi demnitatea romanului. Este semnificativ că în întreaga literatură afro-latină nu întîlnim nici un poet care ar merita să fie cel puţin menţionat. Situaţia s-a schimbat abia în perioada creştină. În dezvoltarea creştinismului, Africii îi revine chiar primul loc: dacă acesta a luat naştere în Siria, Africa l-a ridicat la rangul de religie universală. Traducerea cărţilor sfinte din ebraică în limba greacă, şi anume în limba populară a celei mai însemnate comunităţi evreieşti din afara Iudeii, i-a conferit iudaismului poziţia sa universală. Într-un mod asemănător, traducerea scrierilor sale confesionale în limba latină a devenit hotărîtoare pentru transferarea creştinismului din Orientul supus în Occidentul dominant, şi aceasta cu atît mai mult cu cît aceste cărţi nu au fost traduse în limba cercurilor culte ale Occidentului – dispărută de timpuriu din viaţa cotidiană şi învăţată în epoca imperială pretutindeni în şcoli –, ci în latina, aflată în descompunere, a relaţiilor publice, cunoscută marilor mase, care pregătea deja structura lingvistică romanică. Dacă creştinismul s-a desprins de fundamentul său iudaic prin prăbuşirea statului ecleziastic evreu, el a devenit religia mondială prin preluarea limbii oficiale general valabile în marele imperiu; iar acei bărbaţi anonimi care au latinizat scrierile creştine începînd cu secolul al II-lea au realizat în această epocă ceea ce astăzi, în condiţiile lărgirii cerute de orizontul etnic mai vast, este înfăptuit de misiunile biblice pe urmele lui Luther. Aceşti bărbaţi au fost în parte italici, însă înainte de toate africani. Se pare că în Africa cunoaşterea limbii greceşti, care ducea la inutilitatea traducerilor, nu a fost atît de încetinită ca la Roma; şi, pe de altă parte, elementul oriental, precumpănitor cel puţin la începuturile creştinismului, a fost primit aici mai repede decît în celelalte provincii latinofone ale Orientului. În literatura creată de noua credinţă, prin excelenţă polemică, Africa deţinea rolul conducător în limba latină, întrucît, în această epocă, biserica romană aparţinea sferei greceşti. Pînă la sfîrşitul acestei perioade, întreaga literatură creştină, scrisă în latineşte, este africană; Tertullianus şi Cyprianus erau din Cartagina, Arnobius din Sicca; Lactantius, probabil şi Minucius Felix erau africani în ciuda latinei lor clasice, la fel ca şi amintitul Augustinus care a trăit puţin mai tîrziu. În Africa, biserica în devenire şi-a găsit prozeliţii cei mai înfocaţi şi reprezentanţii cei mai talentaţi. Pentru lupta confesională literară, Africa a dat de departe cei mai numeroşi şi mai destoinici polemişti, a căror particularitate, manifestată cînd prin analiza elocintă, cînd prin batjocorirea spirituală a legendelor, cînd prin mînia pasionată, şi-a găsit un îndreptăţit şi vast cîmp de acţiune în lupta împotriva vechilor zei. În întreaga Antichitate nu întîlnim o fire asemenea celei relevate de confesiunile lui Augustinus, îmbătată mai întîi de dezlănţuita vîltoare a vieţii, apoi de înflăcăratul entuziasm religios.

 

1. Termenul Afer nu intră în acest context. În măsura în care îl putem urmări în uzul limbii, el n-a fost acordat berberilor niciodată în opoziţie cu alte triburi africane, ci fiecărui locuitor de pe continentul opus Siciliei, îndeosebi şi fenicienilor; dacă el s-a referit cîndva la un anumit popor, atunci acesta nu poate fi decît cel cu care romanii au intrat aici în primele şi cele mai importante relaţii.

2. În afara monedelor, această situaţie este atestată şi de inscripţii. Conform catalogului pe care-l datorez domnului Euting, imensa masă a monedelor punice vechi, deci scrise probabil înainte de distrugerea Cartaginei, revine acesteia (cam 2.500); celelalte provin din Hadrumetum (9), Thugga (cea renumită, feniciano-berberă), Cirta (5); Iol-Caesarea (1). Cele mai multe inscripţii punice noi au fost descoperite la Cartagina şi în jurul