Egipt. Din patria lor, fenicienii aduseră fabricarea purpurei pe aceste ţărmuri, unde insula Girba (Djerba) deveni Tyrul african, întrecut de acesta doar prin calitatea produselor. Acest meşteşug a înflorit pe durata întregii epoci imperiale. Printre puţinele fapte meritorii ale regelui Iuba al II-lea se numără şi instituirea extracţiei de purpură pe coasta Oceanului Atlantic şi în insulele situate în faţa ei. Se pare că indigenii fabricau în Mauritania stofe de lînă de slabă calitate şi produse de marochinărie şi pentru export. Comerţul cu sclavi era foarte important. E adevărat, produsele din interiorul continentului au ajuns şi prin Africa de Nord în circulaţia universală, dar nu în proporţiile constatate în Egipt. Ce-i drept, elefantul este, înainte de toate, blazonul Mauritaniei, iar acolo unde a dispărut deja, a fost vînat pînă în epoca imperială; dar numărul celor ajunşi de aici în comerţ nu poate să fi fost prea ridicat.

Bunăstarea de care s-a bucurat partea cultivată a Africii este atestată concludent de ruinele numeroaselor oraşe care, în ciuda teritoriilor foarte limitate, aveau pretutindeni băi, teatre, arcuri de triumf, morminte fastuoase, în general edificii luxoase de tot felul, în cele mai multe cazuri puţin artistice, dar foarte somptuoase. Forţa economică a acestor ţinuturi nu rezida probabil în vilele nobilimii distinse, ca în Galia, ci în clasa mijlocie a cetăţenilor agricultori. În măsura în care cunoaştem reţeaua rutieră, în interiorul ţinutului civilizat circulaţia trebuie să fi fost proporţională cu densitatea populaţiei. În cursul secolului I au fost construite drumurile imperiale care legau Theveste, cartierul general de atunci, în parte de ţărmul Sirtei Mici – măsură legată necondiţionat de pacificarea ţinutului dintre Aures şi mare, relatată mai sus –, în parte de marile oraşe de pe coasta de nord, Hippo Regius (Bone) şi Cartagina. Începînd cu secolul al II-lea, observăm că toate oraşele mai mari şi unele mai mici îşi stabilesc legăturile necesare în interiorul teritoriilor; însă este probabil că această activitate s-a desfăşurat în toate provinciile imperiului şi în Africa s-a evidenţiat cu mai multă claritate, doar pentru că aici comunităţile au folosit cu mai mult zel ocazia de a-l venera pe împăratul guvernant. Ne lipseşte orice ştire despre reţeaua de drumuri ale districtelor, chiar dacă romane, totuşi neromanizate, şi despre căile care asigurau importantul negoţ prin deşert. Însă este probabil ca în această perioadă să fi intervenit o noutate bogată în urmări: introducerea cămilei în comerţul deşertului. Cum este ştiut, în epocile mai vechi, cămila era întîlnită doar din Asia pînă în Arabia, în timp ce Egiptul şi întreaga Africă nu cunoşteau decît calul. În decursul primelor trei secole ale erei creştine, aceste ţinuturi au realizat un schimb remarcabil, în istorie devenind emblematice calul arab şi cămila libiană. Cea dintîi menţionare a acesteia din urmă datează din timpul războiului purtat de dictatorul Caesar în Africa; dacă, alături de ofiţerii luaţi prizonieri, în pradă sînt menţionate 22 de cămile ale regelui Iuba, o asemenea proprietate trebuie să fi fost în Africa de atunci un lucru extraordinar. În secolul al IV-lea, înainte de a porni expediţia în deşert, generalii romani pretind deja din partea oraşelor Tripolitaniei mii de cămile pentru transportul apei şi al alimentelor. Aceste date ne oferă o idee despre revoluţia intervenită între timp în relaţiile dintre nordul şi sudul Africii; nu se poate spune dacă a pornit din Egipt sau din Cyrene şi Tripolis, însă ea a fost o binefacere pentru întregul nord al acestui continent.

Ca urmare, Africa septentrională era o regiune importantă pentru finanţele imperiului. Neelucidată rămîne întrebarea dacă, în general, naţiunea romană a cîştigat sau a pierdut prin asimilarea Africii de Nord. Repulsia pe care italicii au resimţit-o întotdeauna faţă de africani nu s-a modificat nici după ce Cartagina a devenit un mare oraş roman şi nici după ce întreaga Africă vorbea latineşte. Dacă Severus Alexander întrunea viciile a trei naţiuni, brutalitatea sa feroce a fost explicată prin faptul că tatăl său era african, iar căpitanul de vas din secolul al IV-lea care admitea că Africa ar fi o ţară frumoasă, însă africanii nu ar fi demni de ea, întrucît ar fi perfizi şi zgîrciţi la vorbă şi că s-ar putea să existe printre ei şi oameni buni, dar nu mulţi, nu se gîndea la Hannibal, ci exprima opinia publică de atunci. În măsura în care literatura romană din epoca imperială vădeşte influenţa elementelor africane, cartea, în general puţin plăcută, conţine file deosebit de neplăcute. Nicăieri viaţa nouă pe care au instituit-o romanii pe meleagurile naţiunilor pe care le nimiciseră nu este împlinită, neviciată şi frumoasă; şi cele două creaţii ale lui Caesar, ţara celtică şi Africa de Nord – căci, asemenea Galiei latine, Africa latină este opera sa – au rămas construcţii fragmentare. Însă toga le stă noilor romani de pe Ron şi Garonne mai bine decît „seminumizilor şi semigetulilor”. Ce-i drept, prin populaţia numeroasă şi bogăţie Cartagina se apropie de Alexandria şi era neîndoielnic al doilea oraş din partea occidentală a imperiului, alături de Roma cel mai agitat, poate şi cel mai depravat oraş din Occident şi chiar centrul cel mai important al educaţiei şi literaturii latine. În culorile cele mai vii, Augustinus ne descrie destinul tinerilor oneşti veniţi din provincie, care s-au pierdut în viaţa desfrînată a circului de aici şi cum el, studentul de 17 ani, venit de la Madaura la Cartagina, a fost captivat de teatru atît prin piesele amoroase, cît şi prin tragedii. Africanii nu erau lipsiţi nici de hărnicie, nici de talent; dimpotrivă, poate mai mult decît în oricare altă parte a imperiului, în Africa se punea mare accent pe instrucţia latină şi greacă, precum şi pe scopul ei final, cultura generală, iar instituţiile şcolare au atins un nivel înalt. Filozoful Appuleius din timpul lui Pius, renumitul autor creştin Augustinus, ambii provenind din familii cetăţeneşti solide – cel dintîi din Madaura, cel de-al doilea din mai mica localitate învecinată, Thagaste –, au fost instruiţi mai întîi la şcoala din oraşul natal; după aceea, Appuleius a studiat la Cartagina şi şi-a