care-i reveneau, desprinderea reală a acestor latifundii din uniunea comunală se accentua şi mai mult dacă o posesiune de acest gen trecea în mîinile împăratului. Această situaţie a intervenit în Africa de timpuriu; prin confiscările sale, îndeosebi Nero îi lovi pe marii proprietari – se spune că pe jumătate dintre aceştia –, iar ceea ce ajunsese odată sub stăpînirea împăratului obişnuia să-şi păstreze acest statut. Micii arendaşi, cărora le-au fost concesionate pămînturile domeniale, par să fi fost aduşi, în majoritatea lor, din străinătate şi, într-un anumit sens, aceşti coloni imperiali pot fi trecuţi în seama imigrării italice.

Mai sus s-a amintit (pp. 346-347) că, pe întreaga durată a dominaţiei romane, berberii au alcătuit o parte considerabilă a populaţiei Numidiei şi Mauritaniei. Din organizarea lor internă aproape că nu putem sublinia altceva decît existenţa tribului (gens) în locul ordinii urbane supuse duumvirilor sau sufeţilor. Spre deosebire de cele ale Italiei septentrionale, uniunile autohtonilor nu au fost subordonate diferitelor comunităţi urbane, ci, asemenea oraşelor, au fost supuse direct guvernatorilor, iar acolo unde părea necesar, unui ofiţer special (praefectus gentis); de asemenea, erau conduse de autorităţi proprii, „căpitanul” (princeps), care poartă mai tîrziu titlul de rege, şi „Primii unsprezece”. În contradicţie cu ordinea colegială a comunităţii feniciene şi latine, aceasta era probabil monarhică, alături de căpetenia tribului aflîndu-se un număr limitat de bătrîni în locul numerosului senat al decurionilor din oraş. Se pare că în Africa romană comunităţile indigenilor au ajuns doar în mod excepţional la organizarea italică; oraşele africane de drept italic, nerezultate din imigrare, avuseseră, probabil în cele mai multe cazuri, dreptul urban fenician. Excepţii se constată îndeosebi în cazul triburilor strămutate; dintr-o asemenea aşezare forţată de numizi a rezultat, de exemplu, însemnatul oraş Thubursicum. Comunităţile berbere ocupau cu predilecţie munţii şi stepele; ei dădeau ascultare străinilor, fără ca stăpînii sau supuşii să resimtă nevoia de egalizare reciprocă; iar atunci cînd ţara a fost invadată de alţi străini, poziţia lor a rămas în general aceeaşi atît faţă de vandali, cît şi faţă de bizantini, arabi sau francezi.

În privinţa agriculturii, partea orientală a Africii rivaliza cu Egiptul. E adevărat, pămîntul nu este acelaşi şi, ca în regiunea vestică, stîncile şi stepele ocupă şi în cea estică suprafeţe apreciabile; şi aici există ţinuturi muntoase inaccesibile, care s-au opus civilizării vreme îndelungată; îndeosebi în recifele stîncoase de pe coastă, stăpînirea romană a lăsat urme puţine sau chiar deloc. Doar prin generalizarea greşită a unor trăsături, caracteristice unor porţiuni de coastă şi oaze, şi Byzakene, partea sud-estică a provinciei proconsulare, este desemnată ca o regiune deosebit de productivă. La vest de Sufetula (Sbitla), ţinutul este lipsit de apă şi stîncos; în secolul al V-lea d.Cr., pămîntul cultivabil din Byzakene era apreciat, în procente, la jumătatea celui din celelalte provincii africane. Însă meleagurile nordice şi nord-vestice ale provinciei proconsulare, îndeosebi Valea Bagradasului (Medjerda), cel mai mare rîu al Africii septentrionale, ca şi o bună parte din Numidia furnizau cereale din belşug, recoltele fiind aproape egale celor din Valea Nilului. Judecînd după ruinele numeroase ale oraşelor provinciale, ele erau aşezate atît de apropiat unele de altele în districtele privilegiate, încît populaţia trebuie să fi atins o densitate comparabilă cu cea din ţara Nilului; conform mărturiilor, activitatea preponderentă trebuie să fi fost cultivarea pămîntului. Imensele mase armate, cu care republicanii reluară lupta împotriva lui Caesar în Africa, după înfrîngerea de la Pharsalos, au fost recrutate din rîndurile acestor ţărani, astfel încît în anul războiului ogoarele au rămas necultivate. De cînd Italia consuma mai multe cereale decît producea, ea depindea, alături de insulele italice, şi de Africa, tot atît de apropiată; iar atunci cînd aceasta din urmă a fost supusă de romani, cerealele ei nu mai ajungeau în metropolă doar ca marfă comercială, ci îndeosebi ca impozite. Încă din timpul lui Cicero, capitala imperiului a trăit în bună parte de pe urma grîului african; conform mărturiilor, prin încorporarea Numidiei în timpul dictaturii lui Caesar, cantităţile de cereale trimise ca impozit s-au mărit anual cu 1.200.000 de baniţe romane (echivalentul a 200.000 de hectolitri). După instituirea de către Augustus a transporturilor de grîu din Egipt, o treime din cerealele consumate la Roma proveneau din Africa de Nord, tot atît din Egipt, în timp ce restul necesarului era acoperit de Sicilia pustiită, ca şi de Sardinia, Baetica şi producţia internă italică. Cît de mult depindea Italia epocii imperiale de Africa pentru asigurarea mijloacelor sale de subzistenţă ne dovedesc planurile concepute în timpul războaielor dintre Vitellius şi Vespasian şi dintre Severus şi Pescennius; Vespasian intenţiona să cucerească Italia prin ocuparea Egiptului şi Africii; Severus a trimis o puternică armată în Africa pentru a-l împiedica pe Pescennius să o supună.

Chiar şi în vechea agricultură cartagineză uleiul şi vinul au deţinut un loc aparte, iar Leptis Minor, lîngă Susa, a putut să facă faţă pretenţiei lui Caesar de a furniza băilor romane, anual, 3 milioane de pfunzi de ulei (aproximativ 10.000 hectolitri); de altfel, şi astăzi Susa exportă anual 40.000 de hectolitri de ulei. Totuşi, istoriograful războiului cu Iugurtha consideră Africa bogată în cereale, săracă în ulei şi vin, iar în această privinţă recoltele din provincie erau modeste încă în timpul lui Vespasian. Cultura de măslini s-a extins abia după ce epoca imperială a instaurat o pace durabilă, de care pomii fructiferi aveau şi mai multă nevoie decît roadele cîmpului; în secolul al IV-lea, nici o provincie nu furniza asemenea cantităţi de ulei ca Africa, iar în băile Romei se folosea de regulă ulei african. Ce-i drept, calitativ, el era inferior celui din Italia şi Hispania, nu din cauza condiţiilor mai puţin favorabile, ci din cauza îndemînării şi atenţiei mai scăzute dovedite în timpul pregătirii lui. Pentru export, viticultura din Africa n-a cîştigat o importanţă excepţională. În schimb, creşterea cailor şi vitelor a înflorit mai ales în Numidia şi Mauritania.

În provinciile africane, industria şi relaţiile comerciale n-au dobîndit niciodată importanţa celor din Orient şi