dovedită de restaurarea Cartaginei de către Caesar, în primul rînd ca oraş fenician sub vechii sufeţi şi, într-un anumit sens, cu vechii locuitori, întrucît o mare, poate cea mai mare, parte a noilor cetăţeni au fost aduşi din localităţile vecine, dar şi, de asemenea, sub protecţia marii zeiţe a Cartaginei punice, a Reginei Cerului, Astarte, care, odată cu credincioşii ei, reintră în vechile drepturi. Ce-i drept, în Cartagina această organizare a trebuit să cedeze în curînd locul constituţiei coloniale italice, iar zeiţa protectoare Astarte a devenit Caelestis, latină cel puţin cu numele. Însă în restul Africii şi în Numidia constituţia urbană feniciană a predominat probabil pe întreaga durată a secolului I, în măsura în care revenea tuturor comunităţilor cu dreptul urban recunoscut şi în lipsa unei organizări romane sau latine. Ea n-a fost desfiinţată în mod formal; sufeţii sînt întîlniţi încă în timpul lui Pius, dar, treptat, ei cedează pretutindeni locul duumvirilor, iar principiul modificat de guvernare produce şi în această sferă ultimele sale consecinţe.

Transformarea dreptului urban fenician în cel italic începe în timpul lui Caesar. Drept compensaţie pentru prejudicierea gravă a intereselor sale prin restaurarea fostei capitale a ţinutului, vechea cetate feniciană Utica, antecesoarea şi moştenitoarea Cartaginei, a fost cea dintîi localitate africană care a primit o organizare italică: din partea dictatorului Caesar, poate, dreptul latin, din partea urmaşului său Augustus, cu siguranţă, rangul de municipiu roman. În semn de mulţumire pentru fidelitatea dovedită în timpul războiului perusian, acelaşi drept a fost acordat oraşului Tingi (p. 350). În curînd au urmat altele; însă pînă la Traian şi Hadrian numărul comunităţilor de drept roman din Africa a rămas limitat. Din această perioadă, dreptul municipal sau cel colonial a fost acordat comunităţilor feniciene cu generozitate, dar, cum putem constata, doar prin privilegieri singulare; mai tîrziu, şi dreptul de colonie a fost acordat, de regulă, fără trimiterea de colonişti, ci doar prin transmiterea titlului. Dacă dedicaţiile şi monumentele de tot felul, înainte destul de rare în Africa, sînt din ce în ce mai numeroase odată cu începutul secolului al II-lea, această realitate se datorează, probabil, în principal primirii de numeroase localităţi în federaţia oraşelor de optimo iure.

Numărul oraşelor de drept italic din Africa a crescut nu numai prin transformarea oraşelor feniciene în municipii sau colonii italice, ci şi prin stabilirea coloniştilor italici. Temelia a fost pusă şi aici de dictatorul Caesar, Africa fiind, de altfel, provincia în care evoluţia ulterioară se datorează cel mai mult lui, iar împăraţii primei dinastii i-au urmat exemplul. Mai sus am vorbit despre întemeierea Cartaginei; deşi nu imediat, oraşul a primit totuşi şi destul de curînd colonişti italici şi, cu aceasta, o organizare italică şi dreptul roman deplin. Fără îndoială destinată de la început să fie din nou capitala provinciei construită şi ca metropolă, ea şi-a împlinit în curînd menirea. Cu excepţia capitalei imperiului, Cartagina şi Lugudnum sînt unicele oraşe ale Occidentului care au avut o garnizoană permanentă de trupe imperiale. Pe deasupra, dictatorul şi, în parte, primul împărat au amplasat colonii în unele oraşe provinciale mai mici din districtele Africii situate cel mai aproape de Sicilia – Hippo Diarrhytus, Clupea, Curubi, Neapolis, Carpi, Maxula, Uthina, Thuburbo Mare, Assuras –, probabil nu numai pentru a asigura pămînturile veteranilor, ci şi pentru încurajarea latinizării acestor regiuni. Cele două colonii care au luat naştere acum în fostul regat al Numidiei, Cirta, cu teritoriul dependent, şi Noua Cirtă sau Sicca, sînt consecinţa obligaţiilor speciale ale lui Caesar faţă de căpetenia de partizani Publius Sittius din Nuceria şi cetele sale italo-africane (III, pp. 300-301). Întrucît teritoriul pe care a fost întemeiată aparţinea unui stat clientelar, cea dintîi a primit o organizare particulară cu o largă autonomie şi, deşi a devenit curînd după aceea un oraş al imperiului, şi-a păstrat o bună parte din aceste caracteristici. Ambele oraşe au prosperat cu repeziciune şi au devenit centre importante ale civilizaţiei romane în Noua Africă.

Colonizarea începută de Augustus în regatul lui Iuba şi continuată de Claudius are trăsături diferite. În Mauritania, pe atunci încă foarte primitivă, lipseau atît oraşele, cît şi elementele necesare creării lor; aici, colonizarea veteranilor armatei romane a adus civilizaţia într-un ţinut barbar. Astfel, veterani ai lui Augustus s-au aşezat în provincia Caesarea de mai tîrziu, de-a lungul coastei, la Igilgili, Saldae, Rusazu, Rusguniae, Gunugi, Cartenna (Tenes), spre interior, la Thubusuptu şi Zuccabar, alţii, ai lui Claudius, la Oppidum Novum; de asemenea, în provincia de la Tingi au fost colonizate Zilis, Babba, Banasa sub Augustus şi Lix sub Claudius. Aşa cum s-a remarcat mai sus, aceste comunităţi de drept roman nu erau subordonate regilor Mauritaniei pe durata existenţei lor, ci au fost încorporate administrativ celei mai apropiate provincii romane; ca urmare, în această colonizare rezidă, concomitent, un început al anexării Mauritaniei. Mai tîrziu, progresul civilizaţiei, intenţionat de Augustus şi Claudius, n-a mai fostîncurajat , sau a fost într-o măsură redusă, deşi partea occidentală a provinciei de la Caesarea şi cea de la Tingi ofereau suficient spaţiu în acest scop; coloniile de mai tîrziu, cum s-a amintit (p. 358), s-au născut întotdeauna prin simpla acordare a titlului, fără stabilirea coloniştilor.

Alături de această organizare urbană, trebuie să fie evidenţiată în cazul acestei provincii cea a marii proprietăţi funciare. Conform sistemului roman, ea se integrează de regulă constituţiei comunale; această apartenenţă n-a fost prejudiciată – s-ar putea presupune contrariul – nici de întinderea latifundiilor, întrucît acestea din urmă nu erau, de obicei limitate teritorial şi se repartizau frecvent mai multor teritorii urbane. Însă în Africa nu numai că existau în general mult mai numeroase şi mai întinse proprietăţi funciare decît oriunde, ci acestea au adoptat şi coeziunea teritoriilor urbane. În jurul clădirii stăpînului se forma o aşezare cu nimic inferioară micilor oraşe agricole din ţinut, iar dacă magistraţii şi consilierii acestora din urmă deseori nu îndrăzneau să-i impună sau, prea des, nici nu-l puteau obliga pe un asemenea concetăţean la îndeplinirea integrală a sarcinilor publice