Limba predominantă în Africa de Nord în momentul ocupării de către romani este cea a stăpînirii străine care a precedat-o pe cea romană. Leptis, probabil nu cel tripolitan, ci acela de lîngă Hadrumetum, este unicul oraş african ale cărui monede poartă inscripţii greceşti şi care a acordat, aşadar, acestei limbi cel puţin o poziţie secundară în relaţiile publice. În măsura existenţei unei civilizaţii în Africa de Nord, limba feniciană domina atunci de la Leptis Magna pînă la Tingi, cel mai intens în Cartagina şi în jurul acesteia, dar cu nimic mai puţin în Numidia şi chiar în Mauritania2. Cu ocazia modificării sistemului administrativ, romanii au făcut anumite concesii acestei limbi, proprie mai multor culturi dezvoltate, deşi străine. Poate încă din timpul lui Caesar, în mod sigur din timpul lui Augustus şi Tiberius, atît oraşele provinciei romane ca, de exemplu, Leptis Magna şi Oea, cît şi cele ale regatului mauritan, ca Tingi şi Lix, se foloseau în relaţiile publice de limba feniciană – chiar şi acelea care, precum Tingi, deveniseră comunităţi de cetăţeni romani. Însă în Africa romanii nu au mers atît de departe ca în jumătatea elenă a imperiului. În provinciile greceşti ale imperiului limba greacă domina atît în relaţiile cotidiene, cît şi în relaţiile cu guvernul imperial şi cu funcţionarii săi în general; moneda oraşului de constituţie greacă îl numeşte şi pe împărat în elină. Dimpotrivă, în cele africane, moneda, chiar dacă poartă o inscripţie într-o limbă străină, îl numeşte pe împărat sau pe magistratul imperial întotdeauna în limba latină. Ce-i drept, pe monedele regilor Mauritaniei, numele reginei grece este scris în greacă, însă cel al regelui, de asemenea un magistrat al imperiului, întotdeauna în latină, chiar şi atunci cînd regina este numită alături de el. Cu alte cuvinte, în Africa guvernul nu accepta folosirea limbii feniciene în relaţiile sale cu comunităţile şi cu particularii, dar o tolera în relaţiile interne; ea nu era a treia limbă a imperiului, ci o limbă de cultură recunoscută în sfera ei.

Însă această recunoaştere limitată a limbii feniciene n-a fost de durată. Din perioada de după Tiberius nu deţinem nici un document care să ateste folosirea publică a fenicienei şi este puţin probabil ca ea să fi supravieţuit epocii primei dinastii. Nu cunoaştem modul şi data în care a intervenit această modificare; hotărîrea decisivă trebuie să fi fost luată de guvern, poate de Tiberius sau Claudius, acesta trecînd la anexarea lingvistică şi naţională a fenicienilor africani în măsura în care ea poate fi impusă de puterea de stat. În relaţiile private, feniciana s-a menţinut în Africa mult timp, se pare mai mult decît în ţara mamă; la începutul secolului al III-lea, doamnele caselor nobile din Leptis Magna vorbeau latina sau greaca atît de stîlcit, încît nu puteau rămîne într-o societate romană; încă la sfîrşitul celui de-al IV-lea, în împrejurimile oraşului Hippo Regius (Bone), clericii care nu puteau comunica cu locuitorii rurali în limba punică erau angajaţi foarte rar; pe atunci, aceştia din urmă se numeau în continuare cananiţi, iar numele şi expresiile punice erau încă folosite. Însă limba era înlăturată din şcoală şi chiar din scris, devenind un dialect popular, şi acesta vorbit probabil doar în ţinutul vechii civilizaţii feniciene, îndeosebi în străvechile aşezări feniciene de coastă, aflate în afara marilor relaţii comerciale. Cînd arabii au venit în Africa, limba ţării era cea a berberilor, nu cea a punilor; odată cu civilizaţia cartaginezo-romană au dispărut şi cele două limbi străine, în timp ce străvechea limbă autohtonă dăinuie şi astăzi. Stăpînirile străine civilizatoare s-au schimbat, berberii au rămas asemenea palmierului din oază şi nisipului din deşert.

Moştenirea limbii feniciene nu a revenit celei greceşti, ci latinei. Această realitate era împotriva naturii lucrurilor. În timpul lui Caesar, latina, ca şi greaca erau limbi străine în Africa de Nord, însă, aşa cum dovedesc monedele din Leptis, cea din urmă era mult mai răspîndită decît cea dintîi; pe atunci, latina era vorbită doar de magistraţi, soldaţi şi comercianţii italici. În această perioadă, elenizarea Africii ar fi fost probabil mai uşoară decît latinizarea ei. S-a petrecut însă contrariul. Aici acţiona aceeaşi voinţă care a suprimat germenii eleni din Galia şi care a înglobat Sicilia grecească în domeniul limbii latine; aceeaşi voinţă care a trasat graniţele între Occidentul latin şi Orientul grecesc a atribuit Africa celui dintîi.

Într-un mod similar a fost reglementată organizarea internă a ţării. Aşa cum ea se bazează în Italia pe comunitatea urbană latină, iar în Orient pe cea elenă, aici se întemeiază pe cea feniciană. La începutul stăpînirii romane în Africa, teritoriul cartaginez de atunci se alcătuia în principal din comunităţi urbane, în majoritatea lor de proporţii reduse, administrate de sufeţii lor; existau aproximativ 300 de comunităţi, iar republica nu modificase această structură. Oraşele, odinioară feniciene, îşi păstraseră organizarea şi în regatele conduse de stăpîni autohtoni şi cel puţin Calama, un oraş din interiorul Numidiei, nefiind probabil o ctitorie a fenicienilor, a avut, cu siguranţă, aceeaşi constituţie urbană feniciană. În esenţă, civilizarea impusă de Massinissa în regatul său trebuie să fi constat în transformarea satelor de berberi agricultori în oraşe organizate după modelul fenician. Acelaşi lucru se poate afirma despre puţinele comunităţi urbane mai vechi, existente în Mauritania înaintea lui Augustus. Constatăm că instituţia celor doi sufeţi din comunităţile africane, care se schimbau anual, este de fapt identică cu instituţia conducătorilor analogi ai constituţiei urbane italice; în rest, cel puţin nu se poate dovedi că constituţia urbană feniciană a Africii romane şi-a păstrat particularităţile naţionale, ca, de exemplu, în sfaturile comunităţilor, structurate la cartaginezi cu totul altfel decît la italici (I, pp. 343-344). Dar însăşi realitatea conservării, chiar numai formală, a deosebirii dintre oraşul fenician şi cel italic era, la fel ca tolerarea limbii, o recunoaştere a naţionalităţii feniciene şi o anumită garanţie pentru continuitatea ei şi sub stăpînirea romană. Recunoaşterea acestei constituţii drept formă administrativă obişnuită a teritoriului african este