Cărți «Istoria romana (Citește online gratis) PDf 📖». Rezumatul cărții:
Spaţiul în care se exercita influenţa romană dincolo de oraşele şi garnizoanele romane şi capătul drumului imperial nu poate fi delimitat. Întinsul ţinut de stepă şi lacurile sărate de la vest de Lambaesis, regiunea muntoasă de la Tlemsen, pînă în apropiere de Fes, incluzînd şi coasta Rîfului, frumoasa ţară fertilă de lîngă Oceanul Atlantic de la sud de Sala pînă la Atlasul înalt, a cărei civilizaţie a concurat în perioada de înflorire a arabilor cu cea din Andalusia, în sfîrşit, Munţii Atlas din sudul Algeriei şi Marocului cu versanţii lor sudici, care oferă resurse abundente pentru populaţiile de păstori în transhumanţă între păşunea de stepă şi cea de munte şi, în numeroasele oaze, fertilitatea cea mai îmbelşugată – toate aceste meleaguri nu au fost practic atinse de civilizaţia romană. Însă de aici nu trebuie să tragem concluzia că în epoca romană au fost independente şi, cu atît mai puţin, că nu au fost socotite ca părţi ale imperiului. În acest sens, tradiţia ne oferă date foarte puţine. Mai sus (p. 351) s-a relatat că proconsulii Africii l-au sprijinit pe regele Iuba în supunerea getulilor, altfel spus, a triburilor din Algeria meridională; în Madeira, regele a înfiinţat boiangerii de purpură. După prăbuşirea dinastiei mauritane şi introducerea guvernării romane nemijlocite, Suetonius Paullinus a fost primul general roman care a traversat Atlasul şi a purtat armele pînă la rîul Ger din deşert, care şi-a păstrat numele pînă astăzi, în sud-estul Marocului. Succesorul său, Gnaeus Hosidius Geta, a continuat aceste operaţiuni şi l-a înfrînt decisiv pe Salabus, căpetenia maurilor. Şi după aceea au existat guvernatori întreprinzători ai provinciilor mauritane care au păşit pe aceste meleaguri îndepărtate; acelaşi lucru se poate afirma despre guvernatorii Numidiei : lor, şi nu celor mauritani, le erau subordonaţi munţii de graniţă ce se întindeau în sudul provinciei Caesarea; însă din timpurile ulterioare nu deţinem ştiri despre expediţii războinice propriu-zise în regiunile meridionale ale Mauritaniei şi Numidiei. Este puţin probabil ca romanii să fi preluat spre sud întregul teritoriu stăpînit cîndva de regii mauritani; dar expediţiile întreprinse după încorporarea ţării nu se poate să fi rămas fără urmări durabile. Aşa cum dovedesc trupele auxiliare recrutate în aceste zone, cel puţin o parte dintre getuli trebuie să fi fost supuşi în epoca imperială chiar conscripţiei regulate; şi urmele n-ar lipsi cu desăvîrşire dacă triburile aşezate în sudul provinciilor le-ar fi creat romanilor probleme serioase. Probabil că întregul sud, pînă la marele deşert, a fost considerat teritoriu imperial şi dependenţa efectivă trebuie să se fi întins mult dincolo de sfera civilizaţiei romane, ceea ce, bineînţeles, nu exclude frecvente incendieri şi incursiuni de jaf pornite de ambele părţi. Ţinutul pacificat a fost atacat în principal de locuitorii de coastă de lîngă şi de pe Rîf, mazicii şi baquaţii, atacuri venite întotdeauna dinspre mare şi îndreptate îndeosebi împotriva coastei hispanice (p. 42). Întreaga epocă imperială este străbătută de veşti despre incursiunile maurilor în Baetica, ele arătînd că, în lipsa unei ofensive energice, romanii se găseau aici într-o continuă defensivă care, ce-i drept, nu constituia un pericol vital pentru imperiu, dar, pentru meleagurile bogate şi paşnice, era o veşnică nesiguranţă şi deseori cauza unor nenorociri cumplite. Se pare că regiunile civilizate ale Africii au suferit mai puţin de pe urma atacurilor maurilor, situaţie ce se datorează, probabil, conştiinciozităţii cu care îşi îndeplineau misiunea cartierul general al Numidiei, plasat în vecinătatea imediată a graniţei mauritane, şi puternicele garnizoane de pe latura vestică a lui Aures. Dar invazia a fost declanşată şi aici odată cu prăbuşirea puterii imperiului în secolul al III-lea; aşa-numita „vrajbă a celor cinci popoare”, izbucnită în timpul lui Gallienus şi din cauza căreia împăratul Maximianus s-a deplasat, cu 20 de ani mai tîrziu, personal în Africa, a pornit de la triburile de dincolo de şoturi, la graniţa dintre Numidia şi Mauritania, şi a lovit îndeosebi oraşele din Mauritania orientală şi Numidia occidentală, ca, de exemplu, Auzia şi Mileu.
Am ajuns la organizarea internă a ţinutului. În privinţa limbii, cea propriu-zis populară a fost tratată asemenea limbii celtice în Galia şi a limbii iberice în Hispania – aici cu atît mai mult cu cît primii paşi în această direcţie fuseseră făcuţi de stăpînirea străină mai veche şi cu cît este cert că nici un roman nu înţelegea acest idiom naţional. Triburile berbere au avut nu numai o limbă, ci şi o scriere naţională (p. 347); dar, după constatările noastre, ea nu a fost folosită niciodată în mod oficial, cel puţin nu a fost înscrisă niciodată pe monede. Nici chiar dinastiile berbere indigene nu fac excepţie de la această regulă, fie din cauza faptului că şi în regatele lor oraşele mai importante erau mai degrabă feniciene decît libiene, fie din cauza supremaţiei civilizaţiei feniciene în general. Bineînţeles, limba a fost folosită, chiar şi în scris, şi sub stăpînirea romană; mai mult, majoritatea inscripţiilor berbere votive sau funerare datează, cu siguranţă, din epoca imperială, însă raritatea lor arată că în sfera dominaţiei romane ea a fost folosită doar limitat. În schimb, s-a menţinut ca limbă populară, fireşte, îndeosebi în ţinuturile necălcate sau călcate foarte rar de romani, ca, de exemplu, în Sahara, în munţii Rîfului marocan, în cele două Cabylii; chiar şi în fertila insulă Girba (Djerba) a Tripolitaniei, civilizată de timpuriu, fiind sediul fabricaţiei cartagineze de purpură, se vorbeşte şi astăzi libiana. În ansamblu, vechiul idiom popular a fost apărat în Africa mai bine decît